Explorator sau static? Cine sunt eu?

 Ești bine, e totul  predictibil, nu te mai ia nimic prin surprindere, cunoști în detaliu cum va decurge fiecare zi, stii ce vei face in week-end. 

Sună cunoscut? Da? Dacă da, atunci trebuie să întelegi că ești în zona ta de confort.

E bine să o cunoști, e bine să o asimilezi, să te bucuri de ea. 

Pentru unii, la un moment dat, această atât de des pomenită "zonă de confort" o să devină cam...mică și cam anostă. 

Aceștia sunt "exploratorii", sau nonconformiștii, cei care continuu îsi lărgesc limitele cunoașterii, cei care permit curiozității lor să caute răspunsuri, să descopere, să afle, să deschidă uși fără a știi ce se află dincolo. Tot aceștia sunt și cei ce riscă pășind dincolo de limitări artificial impuse, și nu regretă părăsirea zonei de confort, răspunzând diverselor provocări.

Avem însă și cealaltă parte a balanței, și pentru că in toate trebuie păstrat un echilibru, avem "staticii" sau conformiștii.  Cei care se simt în siguranță și liniștiti numai atunci când sunt înconjurați de oameni și medii cunoscute, cu acțiuni repetate și consecințe atent analizate, asumate.

Nu zic că e mai bine "explorator" sau e mai bine "static", deoarece nimeni nu ar trebui să decidă pentru altcineva, cu atât mai puțin asupra a cine sau ce ești.

Pot spune însă că ceea ce crezi că ești este de fapt ceea ce te-au făcut alții să crezi că ești. 

Indiferent unde te simți perfect, fie in zona de confort, fie dincolo de ea, important este să înțelegi că există și altceva. Orice ar fi acel altceva!

Suntem fiecare soarele sau steaua propriului nostru sistem. (Dacă nu simți asta, nu prea ai cum să înțelegi ce vreau eu să spun).

Constant însă, păstrând metafora, sistemul nostru  este "lovit" de meteoriti, asteroizi, și alte chestii cu potențial benefic sau mai puțin benefic (să nu zic malefic).

Mă gândesc aici la insecuritate, nesiguranța în forțele proprii, incapacitatea de a accepta schimbarea refuzând din start orice efort de a o înțelege, și alți factori externi care pot duce la frustări. 

Sigur că tendința de a căuta "vinovatul" în afară este mare, dar de regulă, răspunsul corect se află în interior. Asta presupune un proces complex de introspecție, și înțelegerea conceptului schimbare, care diferă in funcție de om, nivelul de cunoaștere, sau circumstanțe.

Părăsirea zonei de confort fix asta face: te pune în contact direct cu frica proprie, și te forțează să gândesti. 

Să gândești, nu să judeci! 

Cariera, familia, relațiile cu cu ceilalți, motivațiile ce stau la baza acțiunilor noastre, aspirațiile toate acestea sunt stâlpii propriei zone de confort, dar, dacă nu lucrăm constant asupra lor, riscul ca unul (sau mai mulți) să se prăbușească e mare. Și te asigur că nu vrei asta. 

Nu-ți zic să ieși acum cu totul din locul unde te simți in siguranță, dar din când în când, un safety check de rutină, poate face diferența. 

Da, dincolo de limitele tale e necunoscutul, e testarea puterii tale, e tot ceea ce te sperie. 

Dar mai presus de toate astea, DINCOLO, e expansiune. 

Nu toți suntem făcuți să fim exploratori, dar dacă nu incerci, de unde știi dacă ești sau nu?

_____________

Si nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult!

®️ Alina Roman

Nevorbitele iubiri.

 Nespuse, nedezvăluite, ținute în cufere zăvorâte de lacăte grele, în ascunzișirile sufletului. 

Acolo stau nevorbitele iubiri. 

Acolo stau săruturile nedate dar atât de dorite, îmbrățișarile nepermise după care plânge și ultimul milimetru de piele.

Pe buze se opresc cuvinte. Speranțe năruite. Vise spulberate. Dorințe nesecate, dar acoperite. Nevalorizate, neîndeplinite.

Lut ars. 

Pământ pârjolit suntem toți care ucidem, plângând pe ascuns, "te iubesc"-urile ce se sting încercând să ajungă la destinatar.

Mesaje scrise si nicicând expediate, perne ude de lacrimi de dor.

Iluzii. Ce ar fi dacă? Dacă tu...dacă eu...

Noi? Sună bine, dar dacă ...și totuși...

Frici. 

De ce simțim, de ce ne dorim, de ce este și de ce ar putea fi.

Și toate astea, zi după zi, fără pauză.

Nimic să nu trădeze ce este dincolo de ceea ce lăsăm la iveală.

Nimic care să ne facă vulnerabili.

Nimic care să ne dea voie să respirăm aerul de dincolo de rațiune.

Mai suntem oare capabili de iubire, dacă nu-i mai dăm voie să se manifeste? 

În pofida așteptărilor, ea trăiește. Doar s-a învățat să rămână ascunsă, printre vise ciobite și așteptări că "poate mâine"...

______________

Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult...

®️ Alina Roman

De ce nu ar trebui să existe vină în iubire

 

Din start afirm că greşim atunci când ne învinovăţim pentru ceva ce nu se poate controla. Povara unei iubiri ce nu este manifestată în realitate şi rămâne in minte, poate să destabilizeze definitiv un  om slab care nu se înţelege pe el.

Repet, nu ne putem învinovăţi că simţim ce simţim, nu putem controla când ne îndrăgostim, dragostea nu ne anunţă când vine şi nu are manual de utilizare.

Dar….

Putem controla într-o măsură rezonabilă ce facem cu ceea ce simţim.

Putem alege să ne facem cunoscute sentimentele atunci când situaţia o permite, sau să le ascundem, dacă circumstanţele nu sunt (momentan) potrivite

A ascunde de ceilalţi ceea ce simţi, te obligă la conştientizarea acelor sentimente, în primul rând pentru că trebuie să le gestionezi sub o formă sau alta . Dacă le ascunzi nu înseamnă că ele nu mai există. Cu cât înţelegem asta mai repede cu atât putem trece  mai rapid la “damage control”

Alegerea de a ţine ascunse sentimente ce tu le consideri imposibile, te obligă la prudenţă, la maturitate, la logică şi la bun simţ.

Te obligă să fii mereu atent să nu cazi în capcana idealizării celuilalt sau a situaţiei reale, adică te obligă să fii ancorat în realitate

Cea mai rea vină pe care o poţi simţi este vina care apare în urma unor trăiri afective neaşteptate, neanticipate, mai ales când unul sau (mai rău) ambii parteneri sunt indisponibili, fie că este în altă relaţie, fie emoţional, fie la distanţă fizică.

Adică pe scurt, infidelitate emoţională.

Sună urât, mai urît decât este de fapt, dacă ne “dezbrăcăm” de false pudori şi moralităţi discutabile.

Infidelitatea emoţională doare.

Te face să te simţi vinovat.

Ceea ce mă face să repet: NU EŞTI VINOVAT că te-ai îndragostit!

Dar câţi dintre noi nu am simţit de-a lungul vieţii, fiorii unei iubiri imposibile? Dacă ar fi să fim sinceri, probabil marea majoritate.

Persoanele speciale nu se caută, pe ele ţi le aduce viaţa fără ca tu să ceri asta. Si de cele mai multe ori in momente nepotrivite.

Cât de posibilă este o iubire imposibilă?

Hmmm…greu de zis, poate că la un moment dat o să dedic un întreg articol numai despre asta…              

O  iubire imposibilă este aceea iubire care îţi rupe inima, şi care iti marchează viaţa intru totul. De ce? Pentru că nu o vei putea uita, fie că eşti cu altcineva. Tocmai pentru că nu a fost posibilă.

Există şi chiar nu are sens să negăm (aviz lupilor moralişti) iubiri neaşteptate, la orice vârstă, iubiri imposibile, acele iubiri “once in a lifetime” la care toţi ar trebui să avem dreptul de a le trăi, pentru a vedea viaţa şi lumea şi din această perspectivă.

Altfel suntem doar spectatori.  

Cum și cât greșim când iubim sau când credem că iubim?

Nu există o listă, dar cea mai condamnabilă greşeală este greșeala de a renunța la tine, de a te altera pe tine până în punctul când nu te mai recunoști, doar pentru a te încadra într-un standard..., de obicei un standard care nu este al tău.

Nicio literatură nu “bate” experienţa proprie, şi vă zic că nimic nu te umileşte mai tare decât să încerci constant să fii într-un tipar atât de străin de felul tău de a fi, doar pentru a menţine vie o relaţie toxică, doar pentru a nu încălca niste principii şi valori cu care ai crescut (nejustificate de altfel).

Imaturitatea emoţională şi neiubirea de sine te aduce într-un asemenea stadiu în care “mularea” pe un standard străin este singurul lucru pe care-l stii, nerealizând de fapt că te limitezi la puţin, şi că iubirea “aia” nu cere niciodată să te schimbi pentru a fi pe placul celuilalt.

Câteodata ne menţinem ocupaţi cu asta, să fim pe placul celuilalt, tocmai ca să evităm să confruntăm adevarata problemă.

Care problemă? Propria slăbiciune.

Trebuie să învăţăm să gestionăm şi finalurile. Acceptă ce este, eliberează-te de ce a fost, fă loc la următoarea pagină.

Ce iubire merită să fii altfel? Când e optimă și necesară o schimbare?

Si totuşi, schimbarea poate fi benefică. Cu toţii ne schimbăm de-a lungul vieţii, adăugăm sare şi piper când situaţia o cere, dar această schimbare vine inevitabil din interior şi se vede la exterior.

Orice schimbare pe care o alegem cu bună ştiinţă, nesiliţi de nimeni, înseamnă evoluţie, o investiţie în crearea unui nou personaj, un EU mai evoluat.

Iar schimbarea vine cu eliberarea de vini ce nu-şi au rostul, cu eliberarea de temeri şi cu confruntarea, iar apoi acceptarea, propriilor slăbiciuni.

NU EXISTĂ VINĂ în iubire!

___________________

Si nu uitaţi, până data viitoare, iubiţi-vă mult mult….