Nedefinit: Frica de a iubi din nou, între teama de abandon și teama de a fi fericit.

Fericiți, probabil, cei care n-au simțit vreodată frica de a iubi. De a iubi din nou. Pentru că aceia nu au simțit amărăciunea extremă a abandonului, nu au fost părăsiți, nu au fost lăsați singuri și vulnerabili în fața unei noi vieți, pe care nici măcar în cele mai negre vise, nu au anticipat-o.

Fericiți,deci, aceștia. Dar care este procentul lor? Mic, minuscul, infim?

Aș spune că da, în comparație cu aceia care s-au aflat în situația de a o lua de la capăt. Cu ce costuri însă, cu ce efort și de unde au găsit resursele necesare, forța interioară de a depăși momentul?

Evident că va trebui cumva să generalizez, să extrapolez, deoarece cazurile sunt desigur diferite, pentru că noi suntem individuali și unici.

Și mai ales pentru că unii au ales să meargă mai departe, să se scuture de praf, să se ridice, să cuteze să privească înainte, să aleagă calea învingătorilor, alții însă au ales - probabil orbiți de durere, de furie, anchilozați de trauma în sine a abandonului în iubire - să rămână blocați într-un prezent trist, în care doar gândul că ar putea iubi din nou, le dă fiori.

De ce așa? Vorbim oare de teama de a iubi, sau de teama de a fi din nou abandonați?

Vorbim de frica de iubire în sine sau de frica de a ne pune în mâinile altei persoane sentimentele, și încrederea? Vorbim deci de frici multiple, sau de una singură din care derivă celelalte?

Tot ce știu sigur este că dacă refuzi să încerci, chiar cu riscul de a fi dezamăgit din nou, nu vei avea șansa la vindecare.

Vei purta cu tine trauma asta - pentru că este o traumă - mult și bine, poate toată viața, iar viața petrecută în acest blocaj, e butaforie, dramă, piesă de teatru, tragedie, e orice altceva și nu ceea ce ar trebui să fie.

Avem în noi capacitatea de reset, trebuie doar să fim dispuși să o folosim atunci când e necesar, pentru că, atunci când simți că inima ta e prea rănită să mai poată fi "reparată" și că încă o lovitură poate să o distrugă în totalitate, ei bine, exact atunci apare cineva care are remediul perfect, și care vrea și poate să te facă bine. Perfect. Și care îți coase așa frumos acea rană, încât aproape uiți că a fost acolo.

Dar poți să vezi asta, dacă nu ești dispus să riști? Nu prea. De frică.

Frica este opusul iubirii. Unii spun că ura. Eu cred că mai degrabă frica.

Și mai ales frica de a iubi din nou. Asta te incapacitează, uneori temporar, alteori pe termen lung. Și tot frica asta te poate transforma în călău.

În călăul neștiut al celui sau celei care vine spre tine cu inima deschisă tocmai să te vindece. Și închis în această teamă, nedorind să riști, devii egoist. Vrei vindecarea însă, și dacă ești suficient de abil, vrei să o primești fără să dai nimic din sufletul tău. Tot de frică. Vezi cum te învârți în cercul acesta vicios?

Ei bine, cel ce te poate vindeca, de regulă, este dintre cei învingători. Pentru că intuiește trauma ta, pentru că știe cum să vindece rana ta, și pentru că e dispus să riște.

Are puterea să o facă, a mai fost acolo, știe gustul țărânei, a "mușcat" din ea, a simțit-o, dar știe și că are resurse nelimitate să se ridice.

Vrea și poate să te vindece, pentru că te iubește, chiar și dacă va trebui să aibă răbdare să te aștepte să fii gata să ceri ajutor.

Tu însă, va trebui să îi arăți că ești dispus să o faci. Dar cum o faci?

Întreabă-te un singur lucru: vreau să-mi fie teamă să iubesc din nou, sau vreau să fiu din nou fericit/ă?

Când vei găsi răspunsul corect, vei găsi și forța de a risca din nou.