De vorbă cu Destinul

 Astrele predispun, iar noi dispunem...asta spune o știință dragă mie, și anume astrologia.

Noi dispunem! Sau cel puțin, așa vrem să ne spunem cu convingere nouă înșine, tocmai pentru a nu ne simți marionete fără voință, legați de sforile mânuite cu talent de către Univers...sau Destin...sau Divin.

Dar cu toții venim să ne îndeplinim karma, cu o zestre anume, dată la minutul nașterii noastre de o anume așezare a planetelor, venim cu o anume misiune, venim cu anume voință, cu un anumit har divin, venim fiecare cu o anume dorință de a iubi, de a da și de a primi Iubirea.

Am încercat prin diverse forme și modalități să-mi înțeleg Destinul, să mă aliniez lui, și tocmai atunci când credeam că am reușit, am primit lecții peste lecții, minunate de altfel, prin care nu am priceput decât un singur lucru: dacă nu te afli pe drumul corect, deși tu ai tinde să crezi că ești, Universul îți arată noi și noi căi de a te regăsi cu Sinele tău, îți dă reconfigurare traseu până când revii la drumul tău adevărat.

Da, Destinul nu este scris în totalitate la naștere, este doar o schiță a ceea ce trebuie să facem cu noi, este doar un rezumat al misiunii individuale, dar Destinul se dezvoltă și se completează cu fiecare decizie și cu fiecare alegere, pe care o facem, conștient, subconștient  voit sau forțat, cu mintea sau cu inima.

În fiecare perioadă din viață ai oportunități, ai alegeri, ai decizii, pe care, sub o formă sau alta, trebuie sa le iei, pentru a putea închide capitole, pentru a putea continua pe fila următoare...care este mereu albă, goală, și care așteaptă să fie scrisă.

Azi am avut o revelație...o întâlnire cu Destinul....azi am vrut să vorbesc cu Destinul meu, am vrut să îl forțez să-mi dea răspunsuri la niște "de ce-uri" pe care le tot duc cu mine de o vreme, ca pe niște bagaje voluminoase. 

Dar Destinul mi-a zâmbit ironic și mi-a spus arogant: încă nu a venit vremea să afli "de ce"...doar să știi că trebuie. Gândește. Cercetează. Află. Analizează. Decide. Pune în practică. Manifestă. Tu ești!

Da, EU SUNT! Dar cum aflu "de ce"? Am insistat, am forțat un răspuns....degeaba.

Destinul m-a întrebat: ai iubit destul? 

M-am gândit mult, și am șoptit "nu știu". 

Și mi-a răspuns "dacă ai fi iubit toată iubirea din tine, ai fi răspuns cu siguranță DA".

Și am înțeles, uimită, că încă mai am rezervoarele pline, am înțeles că nu mi-am consumat Iubirea, și încă o am acolo, de dat. Cui consider. Și mai ales mie. Trebuie să mă iubesc pe mine, să te pot iubi pe tine. 

Și vreau să te iubesc pe tine! Și simt că și tu vrei!

Azi am privit Destinul în față, și el sigur pe el, mi-a spus: "îți citesc în privire ca într-o carte, nu te poți ascunde de mine. Îmi spui să plec, dar ochii tăi spun clar, în tăcere, RĂMÂI!" 

Azi am început să vorbesc cu Destinul, tot căutând răspunsuri...încă nu mi le-a dat, dar măcar L-am găsit și e dispus să-mi vorbească.

Azi a fost ultima zi de primăvară, dar pentru mine a fost prima zi de conversație cu Destinul. 

RĂMÂI!

...............

Si nu uitați, până data viitoare iubiți-vă mult, mult...

A.R.

 

Visul unei nopți de mai

 Dacă urmele pașilor noștri nu se vor împleti pe nisipul unei plaje, mă voi gândi mereu la ce ar fi fost dacă...

Dacă mâinile noastre nu vor transpira strânse una într-alta, am să rămân cu gândul la cum se simte căldura ta...

Dacă buzele noastre nu vor dansa la unison în ritmuri amețitoare, am să visez într-una la gura ta, sorbind-o pe a mea...

Dacă trupurile noastre nu vor șifona și nu vor incendia așternuturi de mătase răcoroase, adăpostiți la lumina lunii pline, am să trăiesc imaginându-mi asta până la sfârșitul vietii...

Dacă părul meu nu se va lipi de pieptul tău, iar dacă umărul tău nu va fi adăpost pentru capul meu, voi trăi doar cu fantezia de a mă simți protejată de tine...

Dacă nu mă voi trezi alături de tine dimineața, am să îmi imaginez fața ta adormită și liniștită, plină de urmele săruturilor noastre...

Dacă parfumul tău nu va rămâne pe trupul meu, am să tânjesc după îmbrățișarea ta...

Dacă e să visez toate astea, atunci nu vreau să mă trezesc curând...

...........

Până data viitoare, iubiți-vă mult, mult...

Așteptări versus dezamăgiri.

 

Nici măcar o singură dată în viața asta nu am reușit să fiu atât de pragmatică și calculată, încât să nu-mi pese de consecințele acțiunilor proprii. Fără doar și poate, am luat în calcul zeci de scenarii posibile, zeci de urmări, de la cele mai sumbre la cele mai strălucitoare.

Și totodată mă consumam teribil dacă cineva ar fi avut de suferit de pe urma mea, sau ca urmare a acțiunilor mele, și evident eram afectată dacă rezultatul nu era pe măsura așteptărilor mele, sau așa cum îl visasem.

Ei bine, asta nu a făcut decât, odată cu trecerea iminentă a anilor, să-mi dau seama de un fapt: atunci când nu ai așteptări, clar nu ai nici dezamăgiri.

Și vine întrebarea: cum să faci să nu mai fii dezamăgit? Răspunsul ar fi simplu, deductibil: no expectation. 

Nu EXISTĂ așa ceva. Ar trebui să nu fii om, ar trebui să fii un cyborg, un robot, o mașinărie fără suflet, să nu ai așteptări, să nu îti faci iluzii, să nu speri ca outcome-ul să fie exact cel visat.

Toți avem așteptări, mai mici, mai mari, femei  bărbați, simpli, intelectuali, raționali sau emoționali, sub o formă sau alta  toți așteptăm. Diferența o face felul in care ne manifestăm așteptările, felul în care ne mascăm nerăbdarea, deziluzia, grijile, speranțele.

Toți așteptăm fără doar și poate ziua de mâine, zi pe care, din păcate nu ne-o garantează nimeni. Și nu degeaba e vorba aia "nu lăsa pe mâine ce poți face azi"...pentru că mâine...e certitudine doar pe un calendar...

Cu toții avem așteptări...

Când suntem mici, și ne lovim, ne așteptăm ca mami să ne ajute să ne treacă durerea...apoi ne așteptăm să fim acceptați și apreciați de un colectiv.

Creștem, și așteptăm să primim recunoaștere, admirație, respect...apoi iubim și așteptăm înapoi iubirea.

Aici este cred și primul mare eșec, prima mare deziluzie: ne așteptăm ca cel care este primitorul afecțiunii noastre să ne răspundă pe măsură, dacă nu ne sunt împlinite așteptările, apare dezamăgirea...

Mai apoi, când trecem peste dezamăgire, începem să învățăm. I've been there, done that...

Procesul acesta de învățare, să stiți că nu este deloc ușor, dar încet încet, fără a AȘTEPTA miracole peste noapte, ni-l însușim temeinic.

NU, așteptările nu vor dispărea, DAR, le gestionăm cu mai mult tact, mai multă putere, mai mult discernământ și mai multă capacitate de a trece peste eventualele posibile dezamăgiri. Și nu mai facem un capăt de țară din asta...

Toți așteptăm ceva de la noi, și mai ales de la ceilalți.

Așteptăm un mesaj, un semn, un "bună, ești ok", așteptăm o încurajare, așteptăm să vedem bucurie în ochii celuilalt când ne privim în ochi.

Așteptăm cu inima strânsă de emoție un "Te iubesc", așteptăm o îmbrățisare lungă, un sărut, un cadou, o declarație...

Așteptăm să primim ceea ce oferim, încredere  respect, confort psihic, emoții și sentimente frumoase...AȘTEPTĂM, așadar avem AȘTEPTĂRI, prin urmare putem avea și dezamăgiri.

Dacă le luăm în calcul, le putem și depăși, însă, totul e să știm că sunt și ele acolo...

Am ajuns la un nivel al cunoașterii de sine, unde știu - sau am pretenția că știu- cum să mă feresc de dezamăgiri profunde, care să îmi lase urme pe suflet. 

Dar chiar și așa, încă aștept și eu, cu un zâmbet obscurizat de teama deziluziei, un "bună, sunt aici, nu te-am uitat" un "mi-e dor de tine", un "te iubesc", un "esti incredibilă, ești minunată"...

Creșteti, dragilor, înțelegeți-vă și veți ști când și cum să aveți așteptări, și cum să întâmpinați curajoși dezamăgirile...pentru că dezamăgirea se face mică-mică când vede că nu vă este teamă de ea...

..............

Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult!

Ce aș face altfel dacă aș întoarce timpul

If only i could turn back, I....

M-aș iubi mult mai mult.

Aș iubi și mai mult.

Aș iubi fără griji și fără stress.

Aș învăța mai multe, și mai profund.

M-aș concentra pe mai puține planuri.

Mi-aș da voie să greșesc mai mult.

Mi-aș da voie să fiu mai liberă.

Mi-aș impune mai clar voința.

Nu aș mai dărui din prima tot sufletul.

Nu m-aș mai consuma pentru nimicuri.

Mi-aș sonda mai adânc în subconștient.

Aș încerca să mă cunosc cu adevărat.

Nu aș mai face nimic din ce nu vreau.

Aș spune mai des NU.

Aș spune DA doar atunci când aș simți.

Aș fi mai puternică.

Aș mima fragilitatea in unele situații.

Aș cere ajutor.

Aș asculta mai mult ceea ce e dincolo de cuvinte.

Aș vorbi cu mai multă lume.

Aș încălca mai multe reguli.

Aș fi mai rebelă.

Aș avea mai multă grijă de mine, nu de alții.

M-aș pune mereu pe primul loc.

Aș cere mai mult pentru mine.

Aș fi mai grijulie când ofer bucăți din suflet.

......

Dar da, mai ales aș iubi...cu patimă!

Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult!

Între rațiune și pasiune

 

Este inevitabil, absolut inevitabil, ca la un moment dat, în viața asta să fim puși în ingrata situație de a fi prizonierii propriei conștiințe, victime ale propriei rațiuni, sau pasiuni, după caz. 

Și nu doar asta, ci efectiv să fii prins între cele două sensuri, blocat, înghețat, unable to decide, copleșit și incapabil să faci o alegere.

Dacă urmezi pasiunea, fără a te gândi la repercusiuni, riști să pierzi tot ceea ce rațiunea te-a ajutat să câștigi pe alte planuri. Riști să pierzi un job bun, aducător de venituri substanțiale, riști să pierzi o casă, o relație, o căsnicie chiar. Ŕiști să devii "persona non grata" pentru propria familie, sa intri pe o cale necunoscută,  nu tocmai ușoară...

And then again, dacă nu o urmezi, riști să nu simți niciodată bucuria de a fi acolo unde inima - responsabila pasiunii - vrea să fii, riști să te intrebi ce ar fi fost dacă...

Dacă urmezi rațiunea, din cauze strict privind siguranta, stabilitatea financiară, sau frica de nou, de inedit, frica de ce va zice lumea, riști ca ceva ce ar putea să te transforme în mod benefic, ceva ce ar putea să te aducă pe drumul Destinului tău să nu se întâmple, și tu să nu îți poți îndeplini karma ta...și o vei lua de la capăt  over and over again, până când iți vei înțelege și asuma lecția.

Și atunci cum facem? Cum să fim siguri că am ales corect? Presupunând că you can have it both ways, lasăm creierul - în speță rațiunea - să preia controlul, sau lasăm inima - în speță pasiunea, să iasă la rampă?

Sigur că idealul ar fi să le îmbinăm, combinăm, permutăm, după cum ne dictează sufletul, mintea, cheful de moment sau după cum vrea "mușchiul" nostru, fără frici, fără griji, și să alegem liber și consimțit. 

Ne este prea teamă să riscăm, ne este prea teamă că pierdem ceea ce credem că avem, toți dorim să fim în "zona gri"  unde e safe, unde e călduț, unde totul e predictibil și previzibil, prea puțini avem curajul de a ne rupe de cotidian, și de a evada. 

Prea puțini își permit să aleagă pasiunea, prea puțini sunt dispuși să schimbe peisajul, toți spunem "of, monotonia asta", dar puțini suntem capabili să o rupem...pentru că - nu-i așa - it's more comfortable...

Nu știu câte vieți au fost distruse că s-a ales pasiunea, dar nici nu vreau să mă gândesc câte iubiri nu s-au născut, pentru că rațiunea a câștigat lupta.

Voi cum ați ales?

Și nu uitati, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult...

Alina R.

Precizări și clarificări.

 Dragii mei prieteni...

În momentul în care am luat decizia de a redeschide blogul, vă spun sincer că nu am putut anticipa pe deplin efectele și urmările ei. 

Bine, eu știu că scriu bine, dar parcă nici așa. :))

Trecând la subiect - am primit mesaje de la familie, de la prieteni, in care am fost întrebată dacă sunt ok. DA, DA, sunt ok, nu mi s-a întâmplat nimic rău nici în suflet, nici în inimă, nici în căsnicie, totul e mai mult decât ok.

Aici vin cu precizarea și rugămintea să înțelegeți că nu tot ceea ce scriu  este urmare a realității, am imaginație, una extrem de bogată și de antrenată, am trecut prin experiențe, și dacă acum scriu despre ceva anume, nu înseamnă că exact asta mi se întâmplă.

Unele povești le-am scris pe baza unor evenimente din trecut, sunt povești care și-au lăsat urme adânci, și datorită lor sunt ceea ce sunt azi.

Alte povești vin din mărturisirile unor oameni dragi mie, din întâmplări la care am fost martor  altele pur și simplu vin din imaginație, din vise.

Mai știti că avem o imaginație? Lăsați-o sa zboare, nu se știe ce vă inspiră să faceți. Trăiți prezentul, dar faceți exerciții, faceți scenarii diferite în imaginație. Veți rămâne surprinși de ce  vă poate aduce în minte, această extrapolare și reconfigurare a realității. 

Foarte important să știm să rămânem ancorați în realitate, și să stim când, cum și cu cine să lasăm imaginația să creeze, să ne coloreze viața.

Am mai fost întrebată de ce scriu și versuri și proză...uhmmm...ca să mă folosesc de un răspuns ironic, ușor arogant...poate pentru că pot?!? 

Uneori simt în versuri, pur și simplu mă inspiră ceva, ploaia, un cântec, un vis, un om, un sentiment...

Vă dau un exemplu, ultimele versuri mi se învârteau în cap în timp ce încercam să adorm...și nu m-au lăsat în pace până nu le-am pus frumos pe hârtie... asta nu înseamnă că - făcând referire la ultima poezie - am fost înșelată, sau că sufăr...Nu, pur și simplu așa au ieșit.

Nu am să-mi cenzurez gândurile, nu am să evit să pun negru pe alb ceva, dacă simt, dacă eu consider că trebuie, dacă eu consider că merită  sau mai ales, dacă eu consider că pe cineva ar ajuta sau ar bucura textul meu.

Așadar, sunt OK, am tot sprijinul de care am nevoie, mă desfășor liberă, ceea ce scriu și ceea ce fac, uneori se intersecteaza, alteori sunt paralele, ceea ce simt uneori este fantezie, uneori este realitate, de multe ori se contopesc cele două planuri.

Pe final vreau să vă mulțumesc celor ce mă citesc, simțiți-vă liberi să dați share la postari  dacă vă plac, să interacționați prin mesaje și comentarii, și să continuați să mă urmariți atunci când simțiți.

Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult  mult.

"De mi-ai fi spus..."

 De mi-ai fi vorbit cu Adevărul gol în mână

De mi-ai fi spus că alta în suflet ți-e stăpână

Că alta îți umple nopțile de vise

Aș fi putut să-mi țin cuvintele nezise

Aș fi putut să-mi țin în taină o dorință

Și-aș fi putut să nu simt umilință

..........

De mi-ai fi spus că nu însemn prea multe

De mi-ai fi spus că între noi nu este punte

Că un sărut e un nimic, e fum, e adiere

De-aș fi știut de la început a ta părere

De-aș fi stiut că mângâierea ta mă doare

Aș fi putut să cred că mi se pare

C-ai fost un vis ciudat, nedrept cu mine

Și-aș fi putut mai repede să uit de tine

............... 

De-aș fi știut că alta în gânduri ți-e stăpână

De-aș fi stiut atunci când m-ai luat de mână

De-aș fi stiut atunci când mi-ai dat sărutarea

N-aș căuta acum, în taină alinarea.

.......

Mă bucur însă că nu m-am dăruit decât în vis

Și dacă te iubesc, focul de acum, poate fi stins.

Alina Roman

23.05.2021

Cealaltă femeie

 Vă spun de la început. Nu am fost și nu vreau să fiu niciodată, în postura de a fi cealaltă. Nu văd rostul, deși încerc să înțeleg mereu ambele fețe ale unei situații, încerc să fiu înțeleaptă și să ma pun și în postura celuilalt, încerc să gândesc și să învăț mereu mai mult, să "văd" și mai multe, să iau în calcul strategii și perspective noi.

Am specificat "încerc", pentru că nu mereu îmi iese. 

A accepta să fii cealaltă femeie, cred că vine cu o mulțime de sacrificii de sine, cu o multitudine de sentimente amestecate, vine cu renunțarea de sine. Cred că uneori e mai greu să fii cealaltă. 

Îmi amintesc că și eu am urât-o la început pe cealaltă...eram soție, eram oficiala, iar ea a fost a doua, era teoretic cea din umbră. Dar am urât-o, am dat vina pe ea pentru tot ce mi s-a întâmplat, pentru toate lacrimile mele de umilință și durere. 

Eram prea tânără atunci să mă gândesc la ea, la ce simțea ea, la ce a făcut-o pe ea să accepte o relație cu un bărbat însurat. Îmi amintesc că mi-am jurat atunci, după ce a trecut primul  val de durere, că nu voi fi niciodată "cealaltă".

Ani mai târziu, când scriu aceste rânduri, cred la fel. Nu pot fi eu cealaltă, nu am să accept niciodată să fiu opțiunea a doua. Rolul de rezervă nu mi se potrivește. Strălucesc prea tare ca să fiu în rol secundar, eu sunt ori protagonistă, ori liberă de contract.

În momentul în care viața mi-a oferit un nou început, m-am asigurat că am drumul liber, și că posibila mea fericire, nu se clădește pe nefericirea alteia...măcar din solidaritate feminină, din respectul de sine...

Nu pentru că mi-e teamă de luptă, ci pentru că, având experiența unei situații similare, știu cum se simte...și de atunci, pentru mine nimic nu justifică să intru cu bocancii în viața altei femei.

Nu am fost niciodată cealaltă, nu am fost niciodată amantă, chiar dacă viața mi-a adus în cale posibilitatea să fiu. Indiferent ce simțeam, indiferent ce sentimente pusesem în prezumtiva relație, când am aflat că el joacă la două capete, am ales să spun NU. Când am aflat că aș putea fi pusă pe locul 2, am zis NU. Când am aflat că el este interesat de altă femeie, am zis NU.

Și dacă il iubești mult - mă veți întreba - ce ai face?

Vă răspund cu mâna pe inimă: pot să îl iubesc până la cer și înapoi, dacă el e cu altă femeie, dacă el e interesat și de altă femeie, pe lângă mine, aș spune tot NU.

Din respect pentru mine, cu tot dorul și toată dragostea, dacă eu nu sunt pe primul loc, aleg să plec. 

Unele aleg cu bună știință să fie no.2, din comoditate, din neputință, din neștiință, din răutate, din iubire, you name it. Nu le judec, ele știu de ce acceptă să împartă același bărbat. 

Eu nu sunt făcută pentru a fi a doua. 

Eu când iubesc un bărbat vreau să fiu "the one". Eu nu lupt cu alte femei - deși aș învinge - pentru că nu se merită.

Eu când văd că el este interesat de altcineva, chiar dacă i se răspunde, chiar dacă nu, nu mai lupt. Nu mai am pentru cine.

Acum în sfârșit le înțeleg pe celelalte. Nu o mai urăsc pe "celaltă" de acum muuulți ani. A fost doar o ea, victima unei situații...le înțeleg pe celelalte care acceptă locul 2. 

Le lipsește probabil curajul să lupte pentru locul unu. Unele ajung temporar pe poziția întâi...dar niciodată nu rămân acolo...și ajung pentru că cele de pe primul loc, decid să iasă cu grație și înțelepciune din scenă. 

Eu nici măcar nu iau in calcul locul 2...pentru mine nu există

Dar eu, sunt eu! 

Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult...

Despre doruri nerostite, nespuse, neîmplinite

 Cumva, la un moment dat, dorul doare. Dorul de tine însuți, dorul de celălalt, dorul de tinerețe, dorul de casă, dorul de copilărie, dorul de orice vreti voi. 

Dar mai ales dorul nespus și neîmpărtășit doare. Acel dor teribil, care te seacă de putere, îți amestecă gândurile, îți întunecă zilele, îți face nopțile albe. 

Dorul acela pe care nu îl poți deloc convinge să te părăsească, dorul acela pe care nu îl poți alina nici cu un mesaj, nici cu un telefon, nici cu o conversație, heart to heart, pentru că circumstanțele fac să fie imposibil. 

Să zicem că din diverse motive, nu îi poți spune simplu "mi-e dor de tine". Și nici celălalt nu o face, fie pentru că nu vrea, fie pentru că nu poate, fie că nu simte dorul. 

V-ați gândit cum ar fi să vă fie așa dor de cineva? Și să te întrebi mereu dacă acel cineva simte același lucru? Și să trăiești cu senzația că nimeni nu poate înțelege imensitatea dorului tău? Și mai ales să cauți un răspuns, un semn, ceva care să te facă să înțelegi că nu mergi pe un drum cu sens unic?

Cred că dorul ăsta e cel mai greu de dus, povara faptului că e neștiut, nespus, neîmpărtășit, la un moment dat, te va pustii. Iți va pârjoli sufletul, îți va consuma energia, îți va istovi puterea. Tocmai pentru că îl duci singur. 

Dorul nu mai este povară când e dus în doi, dar când îl duci singur, te doboară. 

Dorul doare tare, și încă nu s-a găsit leac pentru dor. Pentru că nimeni nu știe cum apare, nimeni nu știe unde își are rădăcinile, cât de adânc sunt ele înfipte în subconștient, și mai ales, ce urme ar putea lăsa în suflete, smulgerea cu forța a acelui dor netranspus în cuvinte.

De aceea, tuturor vă spun: nu mai duceți dorul de unii singuri. Căutați o cale de a vi-l revela, de a îl transmite, de a-l spune. "Where there is a will, there is a way".

Manifestați, împărtășiți, și dacă primiți același lucru în schimb, ați tras lozul câștigător.

Dacă nu, atunci fiți sigur că ați facut tot ce a fost omenește posibil, și veți avea satisfacția de a vă simți împăcați cu voi înșivă. Nu vă mințiti, însă crezând că va trece și nu o să vă mai doară. O să doară, mult și bine, dar cine nu e dispus să incerce, de frica de a fi respins, va pierde înainte să înceapă.

Eu recunosc când mi-e dor!

Voi de ce să nu o faceți? Nu e mai corect așa? 

.................

Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult!

Sub picuri de ploaie

 

Lasă-mă să-ți sorb de pe buze

Stropii de ploaie de vară

Ce se scurge șucară

Dintre nori, peste pomi, peste frunze.

............

Lasă-mă să-ți usuc de pe frunte

Picurii reci ce tot toarnă șuvoaie

Din atâtea torente de ploaie

Cu ale mele săruturi mărunte.

..........

Lasă-mă să-ți usuc trupul ud

Cu dorul și vara din mine

Cu șoapte făcute s-aline

Sub pomi de smarald verde-crud.

.............

Lasă-mă și ascultă-mi chemarea

Acceptă să-mi fi prizonier

Pentru că eu în al nouălea cer

Voi putea să-ți dau vindecarea.

Autor

Alina Roman

20.05.2021

"Nu-mi cere ceea ce nu știu încă dacă pot să îți dau!"

 

Toți greșim aici...

Din păcate, graba strică treaba, așa a fost de la începutul lumii, și așa este...despre cum va fi, nu-s vreun Nostradamus să spun.

Ne grăbim, disperați spre un finish abia sesizat, alteori nici nu am plecat bine de la start, că ne și vedem trecând linia de sosire.

De ce? De ce nu mai putem "gusta" din bucuria drumului ce-l avem de parcurs, de surprizele care apar între START și FINISH? 

Oare nu am învățat că nu contează destinația, ci drumul ce l-ai parcurs până acolo? Nu conteaza mereu să ajungi, contează și CUM ajungi, ba chiar uneori, e cel mai important CUM  și nu SĂ...

De ce obsesia asta de a apuca, de a consuma, când de multe ori, nici nu e vorba despre asta?

Nici în iubire nu se aplică. Nu, chiar deloc, nicicum, sub nicio formă. Este egoismul dus la extrem, sau dorința ajunsă la apogeu, când nici măcar nu mai poți gândi. Vrei doar să se întâmple, acum...chiar dacă nu e momentul, nu e timpul, nu e cazul, nu e locul.

Nu e...pentru că sărim pași, sărim etape, sărim peste voință, sărim peste tot și toate, doar pentru a ajunge acolo...de parcă iubirea, sau iubitul / iubita, ar fi o medalie pentru palmaresul propriu. O medalie pe care, cu graba asta infernală ce ne cam înghite, o vrem înainte de a fi pregătiți să o câștigăm. O vrem și gata, ce mai contează dacă merităm? Ce mai contează dacă apoi va fi doar un obiect pe care se va așterne praful?

Și să zicem că găsim rute care scurtează drumul: ce câștigăm, în afară de un climax grăbit, efectiv furat? Vă zic sigur: NIMIC, satisfacție goală de conținut, fară fond, doar formă, carcasă goală. Și toate astea nu fac decât să grăbească un final trist, regretabil, cu lacrimi, frustrare, ciudă. 

Pentru ambii. Pentru că unul cere prea mult, prea repede, iar celalt nu e pregătit să dea, unul grăbește, iar celalt nici nu mai știe dacă e cazul să se străduiască să țină pasul, sau să facă one step back. Și ceea ce ar fi putut fi extraordinar  sa devina ordinar, banal, fără strălucire.

Am mai vorbit și în alte dăți despre echilibru, ponderare, despre balanța dintre ceea ce ceri și ceea ce oferi, despre a primi și a oferi in mod egal bucurie, iubire, afecțiune, implicare.

Nu-i cere celuilalt, prea mult, prea devreme. Nu -i cere EI să se supună ție, să ți se ofere, înainte de a te asigura ca ea poate să facă asta. Nu-i cere ei să fie a ta, dacă simți ca ea șovăie, are îndoieli. Și mai ales  nu o face să se simtă ca fiind "una ca toate celelalte". Toate vrem să fim speciale  unice, fără termen de comparație.

Atenție, extrem de puține femei se lasă seduse dacă nu au sentimente. Extrem de puține femei fac doar sex, marea  majoritate, se implică emoțional când o fac, dacă o fac. Și trebuie să știi, draga domn, să nu profiți de asta. 

Domnii mei, dragii mei, o femeie cu stimă de sine ridicată, o femeie puternică, mândră, normală, niciodată în viața nu va consimti la o "tăvaleală" și gata. O femeie de genul ăsta, dacă va dori o aventură cu voi, nu va accepta decât să fiți la superlativ. Pe această femeie niciodată nu o veți avea pe repede înainte, cu pantalonii în vine, în vreun colț obscur. Nu, nicicum.

Pentru că ea se respectă, ea merită mult mai mult decât un "bam-bam, mersi, madame". 

Această femeie specială merită răsfăț, merită timp, pentru a te desfăta cu iubire, a se dărui fără griji, a fii femeie în tot înțelesul complex al acestui cuvânt. Cu tine. Și pentru tine. 

Dacă tu, bărbat, întrezărești că ea este așa, ai răbdare, chiar dacă riști să nu se manifeste până la capăt niciodată. Chiar și așa, fără a o fi avut, nu o vei uita niciodată. Sărutarile ei iți vor bântui visele, și o vei căuta în toate celelalte care îi vor urma...

Când o femeie "se predă" din prima, oricum, când se lasă să o ai pentru 30 de secunde, lipită de vreun perete, fără dram de selfrespect, atunci ea nu e specială. Ea merita să fie de consum, una dintre toate celelalte.

Dar, ea, cea specială, care te încântă, care te face să o aștepți, care atunci când consideră EA de cuviință, se contopește cu tine, ea merită nopți de iubire tandră, parfumată cu aroma freziilor și florilor de tei, ea merită șoapte fierbinți, merită timp și dedicare, merită șampanie sorbită direct de pe pielea ei...merită!!

Figuri, fițe, ați putea spune unii...dar in sinea voastră, pe care ați alege-o? Fiți sinceri ...nu vă aude nimeni decât propria conștiință.

De ce ai fi atât de prost să grăbești așa o femeie? De ce ai risca să îți spună STOP JOC? Sub influența cărei proaste inspirații ii spui "trebuie sa te am, chiar dacă apoi se termină totul"?

 Ce bărbat cu mintea întreagă nu ar aștepta să primească toate astea? Indiferent de cât de mult timp ar fi necesar?

Chiar nu mai știm să prețuim ceea ce trebuie prețuit? 

Femeia nu este bun de consum, sau acest gen de femeie, cel puțin nu este "spre unică consumație". 

De restul, nici nu vreau să vorbesc  ar fi în van.

The road to that precious destination  it's yours to discover. Cu răbdare...step by step.

Are you man enough?

Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult.

Despre magia lui "Vreau să te iau in brațe"

 Nu există scenariu de film sau roman de dragoste care sa nu aibă descrise cel puțin câteva scene în care protagoniștii se îmbrățișează

Fie că vorbim de scene de îmbrățisare între membrii familiei, între părinți și copii, între iubit și iubită, îmbrățisarea este prezentă, descrisă, nelipsită. Pentru că ea, este atât de benefică oamenilor, atât de necesară.  

 Îmbrățișările mereu au fost mereu puse la rang înalt în manifestarea iubirii. Și nu degeaba. 

Se pare că este dovedit științific faptul că îmbrățisările pot acționa la nivel fizic, psihic, psiho-somatic, exact ca și medicamentele. 


O îmbrățisare la nevoie, eliberează endorfine, care sunt răspunzătoare de starea de bine, de bună-dispoziție, dar și dopamină care este responsabilă și pentru motivație, este hormonul plăcerii, serotonina  care este eliberată atunci când te simți important sau plin de însemnătate. 

Izolarea și depresia apar atunci când serotonina este absentă. 

Îmbrățișările stimulează eliberarea  acestor substanțe în sânge, care sunt cauzatoare de  plăcere și alungă durerea sau tristețea. În același timp scad șansele unor probleme cardiace, a problemelor de greutate și maresc durata de viață. 

Și atunci, când ni se demonstrează negru pe alb, cu subiect și predicat, când psihologi și psihoterapeuți recomandă atingerea fizică, în speță îmbrățisarea, ca și tratament adjuvant, de ce există atâția oameni depresivi, triști, pierduți într-o lume rece și neprielnică?

Poate pentru că nu mai avem capacitatea de empatie necesară pentru socializare? Ar fi începutul sfârșitului pentru societate, așa cum o știm. Trist sfârșit...

Poate pentru că ne e teamă să nu fim etichetați drept ciudați? 

Corect, în ultimul an, în urma pandemiei, am cam fost fortați să stăm departe, să ținem distanța. Dar nu despre asta este vorba, este doar o particularitate, nu este general valabil. 

Da, ne este teamă. Cu siguranță nu putem merge pe stradă să îmbrățisăm străini, nu este cazul, deși sunt unii care au încercat să facă din asta un experiment social (puțin cam ciudat).

Nu voi vorbi nici despre îmbrățișarile dintre părinți și copii, care și ele fac minuni asupra psihicului, nici despre asta nu este vorba in acest text.

Este vorba despre îmbrățisarea aia după care tânjim cu toții, despre acea atingere care te face să vibrezi, să simți că aparții cuiva, acea îmbrățișare care te înalță în Paradis atunci când o simți.

Sondați-vă în amintiri...închideți ochii...

Cum a fost când ați simțit acea îmbrățișare, prima atingere? Mai știți fiorii aceia, mai știți cum vă bătea inima? 

Toți am simțit-o (sper), toți o cerem involuntar, este primul pas de apropiere tacită între doi oameni, care simt nevoia de mai mult decât o strângere de mână. 

Mai vă amintiți când ați trecut de la atingerea "casual" a mâinilor în semn de salut, la îmbrățisare? 

Deschid o paranteză aici, desigur că nu orice astfel de atingere are conotații erotice, există îmbrățisări colegiale, între amici, între camarazi, sub formă de apreciere, recunoștință, la aniversări, la evenimente.

Dar atunci când simți acel "curent", acea conexiune mentală, când o atingere a mâinilor nu mai e de ajuns  cauți să treci la next level, care este chiar îmbrățișarea. 

Și cauți să prelungești clipa, prelungești subtil contactul palmelor, al degetelor, îl cauți cu privirea pe celălat, să vezi ce spune la nivel non-verbal, la nivel subliminal...

Dacă nu spune nimic, te poți retrage, nu e ceea ce tu vrei să fie, nu s-a întâmplat nimic, back to basics.

Dar dacă îți spun ochii lui/ei, că ceva e acolo? Dacă ai surpriza să găsești ceea ce tu căutai, și nu aveai curajul să ceri? Atunci, dragii mei, apare ea...that sweet, sweet embrace, mult prea minunata îmbrățisare, that first one...

Mai știți? Senzația de căldură care te cuprinde, acea moliciune caldă, dorința de a nu se termina niciodată acea apropiere? 

Da, da, știu că o știti...

E momentul acela când creierul te inundă de toți hormonii și toate substanțele aducătoare de plăcere și bucurie, e momentul acela când te simți de la egal la egal cu Universul, e momentul când știi că ești dorit, validat, când știi că nu doar oferi ci și primești. 

Este acel moment din spațiu și timp când te simți acceptat, iubit, și unic.

Este acel moment de cotitură într-o relație, în care barierele unei simple amiciții au fost rupte. Este acel moment în care te uimești pe tine, dorind să știi ce va urma...Unde duce acest drum? Spre ce duce o primă îmbrățisare? Spre mai multe? Spre un prim sărut? 

Asta doar voi știți...

"Vreau să te iau in brațe" sună atât de frumos...și e atât de magic...

A da și a primi în mod egal, aduc echilibru, bucurie, plăcere în orice plan al vieții, și dacă ne-am educa să menținem acest echilibru, cel puțin jumătate din ceea ce considerăm probleme, le-am rezolva.

Voi când ați îmbrățisat cu dor curat, pe cineva special, ultima dată? 

Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult!

Cu drag

Alina

Într-o altă viață

Te cunosc dintr-o altă viață în care,

Probabil că ne împleteam cu ardoare

Aceleași doruri nescrise, în vise

Și aceleași fantasme înscrise

Pe așternuturi încinse

.........................

Ne știm din timpuri străine

Din ere trecute, sublime, senine

Două trupuri goale, și suflete pline

Din vremea în care cu patimi ascunse

Scriam veșnicii, de rău nepătrunse.

...........................

Te caut de o viață, chiar două

Vis deslușit în prag de Lună Nouă

Câte doruri aș aprinde în tine

Câtă iubire ți-aș da, și nopțile pline

De sete de mine.

.............................

Și câte aș avea a-ți mai spune

Dar le păstrez deocamdată, anume

Să-ți caut cu ochii privirea

Să-ți simt pe trupu-mi strivirea

Să-ți văd întipărită pe față, iubirea.

......

Alina Roman

 

2. Despre cum iubesc femeile

Femeile când iubesc, iubesc cu tot. Punct. Și ar putea fi sfârșitul categoric al articolului. 

Dar îmi vin în minte un milion de idei și de afirmații, de lucruri nespuse dar simțite din plin, un infinit de incertitudini, de întrebări la care, nici până la vârsta asta nu am gasit răspunsuri. 

Cum iubește o femeie? Din plin, cu toată ființa, cu tot corpul, cu toată inima, cu toată suita de emoții de care e capabil un om, cu tot amalgamul de sentimente pe care le dezvoltă în sinea ei de la primul gest de atracție al bărbatului pe care îl vrea să fie al ei.

Da, și noi vrem să posedăm și să avem, și nouă ne place senzația de fiori pe piele, atunci când simțim îmbrățisarea sau sărutul celui ce până și in vise ne apare. Dar diferența o face faptul că noi, ne putem stăpâni instinctul  și nu urmărim atât de vizibil satisfactia fizica, sexuală. 

Credeți, domnilor, că ne este ușor? Credeți că noi nu am vrea să ne bucurăm de atractia sexuală fară a ne gândi la consecințe? Oh, ba da, am vrea, dar nu o facem. De ce? Pentru că voi atât de ușor ne puneți eticheta de "easy". Și atât de repede ne judecați, ba mai mult, dați de știre și altora, spuneți în cele patru zări "am avut-o și pe asta". 

Ori acest lucru, dragii mei, nu se face. It's not gentlemen like. Nu vă face cinste.

 

Acesta este doar unul dintre motivele care ne obligă să fim prudente, fără să iau in calcul, desigur, loialitatea, morala, bunul simț, decența, discreția, care ar fi frumos să ne caracterizeze pe toți.

Revenind... cum mai iubește femeia? Ochii ei văd, observă, mângâie, atrag, îndepărtează, ceartă, alină...dacă îi vei privi indeajuns, vei vedea cum te cheamă, cum te cer, cum îți spun ce nici gura nu îndrăznește să spună. Cu ochii, femeia îți poate cere să faci dragoste cu ea, iar dacă tu, bărbatul de lângă ea, nu vezi asta  înseamnă că nu meriți să fii acolo.

Femeia iubește să fie atinsă, și să atingă. Să fie mângâiată, îmbrățisată, validată, și să o lași să te exploreze la rându-i. Nu o grăbi, lasă-te prizonier, și îți garantez ca nu vei regreta.

Femeia vrea să fie alintată, oricât de stereotipic ar suna, femeia e ca o felină,  toarce atunci când mâna ACELUI bărbat este în părul ei, când brațele care trebuie o înlanțuie, căci da, dacă nu este EL cel pe care il vrea, all hell breaks, felina moale și alintată se transformă într-o clipă. Si crede-ma, nu vrei asta.

Oricât de puternică, dură, rațională ar fi ea, adoră să se rupă de cotidian și să se dezlănțuie în intimitate, adoră să uite de tot, și să iți arate ce nici cu gândul nu poți cuprinde. Dacă tu ai ajuns cu ea aici, felicitări, vei fi uimit, vei fi vrăjit, și nu vei mai dori să pleci de lângă ea, pe viată.

Fie că are, 30, 40, 50, 60, femeia iubește, nu faceți greșeala să îi stingeți flacăra, pentru că voi nu veți mai reuși să o reaprindeți. O va face altul, poate chiar mai bine...

Femeia iubește să te audă. Dacă bărbații iubesc in primă fază doar cu ochii, femeile iubesc în plus și cu urechile. Șoptește-i că e minunată, și vei vedea cu ochii tăi că va fi, spune-i că e frumoasă, și nu vei mai putea să îți iei ochii de la ea, spune-i ce bine te simți când îi simți buzele și degetele pe piele, și vei simți atingerea divină.

Sedu-o cu glasul, cu atingerea, cu privirea, admir-o, dar nu o face doar de dragul de a o avea. Nu o face, pentru că va simți, va ști, garantat. Și vei pierde. Big time.

Da, femeile vor să fie seduse, da, vor să se joace de-a vânătoarea, să nu uitati, că în fiecare femeie există o amazoană...dar...cu o singură, imensă condiție...bărbatul să fie cel ales de ele, cel pe care ele îl consideră demn de atenția lor. Ceilalți nu există.

Asta înseamnă,dragă cititor de sex masculin, că dacă simți că o femeie își lasă mai mult de o secundă privirea asupra ta, și privirea este dublată de un zâmbet ghiduș, asta înseamnă că ai reușit să ii atragi atenția. Ce vei decide să faci mai departe, și mai ales CUM, te privește.

Te sfătuiesc însă, să fii cu băgare de seamă că așa cum o privire de a ei te poate ridica în slăvi, la fel te poate coborî în infern. Nu te băga dacă simți că nu poți oferi totul, nu te amesteca dacă simți că nu e pentru tine. Nu te preface și nu spera că vei întoarce lucrurile în favoarea ta. Nu se va întâmpla așa. Evenimentele minunate se întâmplă celor care știu să fie răbdători și să aștepte. Forțând nota, vrând musai să câștigi bătălia, vei pierde războiul.

Femeile iubesc să fie iubite. TOTAL. TRUP, SUFLET, INIMĂ, CREIER. Punct.

Si până data viitoare, nu uitați, iubiți-vă mult, mult.

Cu drag,

Alina

1. Despre cum iubesc bărbații

 

    Teoretic, ar fi de bun simț să facem diferența între adolescenți, barbații tineri, cei maturi și cei aflați la a treia tinerețe. 

    Dacă m-aș apuca sa fac chestia asta, ar însemna să fac un articol kilometric, cu multe cuvinte, degeaba. Pentru ca, doamnelor și domnișoarelor, guess what, bărbații nu pierd timpul, ei nu prea sunt fani citit, despicat firul în 16, ei vor acțiune, dinamism, aici și acum...

    Să le dau satisfacție, atunci, și să scriu concis, lucruri pe care eu le-am observat, la toate categoriile de vârsta.

    Bărbații iubesc lacom, bărbații iubesc cu privirea, ei răspund la stimuli vizuali, și în primă fază ei iși folosesc acea parte a creierului în care există "scannerul" propriu și personal, pentru a decide dacă obiectul atenției lor se încadrează în tipare. 

    Pentru că da, există acel scanner, care este programat diferit la fiecare bărbat în parte, de aceea treci doar de unele asemenea dispozitive, și de altele, oricât ai încerca, nu poți, pentru ca scannerul respectiv dă eroare, system failure. De ce? Păi, cum se spune în vorba aia "frumusețea e în ochiul privitorului, așadar, extrapolăm la respectivul scanner și avem in principiu urmatoarele variante de fișiere:

• Slabă și fragilă.exe
• Slăbuță și delicată.exe
• Average.exe - asta este cea mai download-ată versiune
• Cu forme.exe - și asta e foarte populară
• Voluptoasă.exe - doar pentru utilizatori cunoscători și curajoși.

    Așadar, cum Dumnezeu în înțelepciunea Lui, ne-a făcut pe toți diferiți, trebuie să înțelegem, mai ales noi femeile, că nu e cazul să ne încăpățânăm să trecem neapărat de acel "scanner" care ne dă constant mesajul "error". Nu e vina noastră, nu, nicidecum, "scannerul" respectiv este nepotrivit pentru noi. So, move to the right one, ladies! 

    Bărbații, în momentul în care au găsit versiunea potrivită conform programării interne, încep să își dorească "consumarea". Dar nu așa, oricum, ei consumă, întâi cu ochii, te măsoară și te dezbracă din priviri, de te face să te simți conectată la un aparat de raze X. Nu scapă niciun centimetru pătrat din corp, nemăsurat, nepipăit de mâini imaginare, nicio părticică de corp nemângâiată, niciun fir de păr neatins. 

    În momentul in care, imaginația confirmă că it's something there, atunci bărbații vor cât mai curând materializarea. 

    Și este perfect normal, instinctul este să atingă, să posede, să stapânească, să supună. 

    Și ne place, doamnelor, ne place să fim admirate, privite, ne place să știm că suntem în imaginația lor, pentru că, în adâncul sufletului, de fapt, căutăm și noi validarea și confirmarea că am făcut alegerea corectă.

    Bărbații iubesc pătimaș, sălbatic, ei posedă, desfac, supun, pentru a se simți bărbați, pentru a se simți puternici, pentru că indiferent cât am evoluat ca specie, instinctul bărbatului va prelua conducerea, va dori să-i arate femeii alese că o poate proteja, că ii poate oferi siguranță, adăpost, copii, stabilitate. 

    Bărbații iubesc vizual, tactil, adoră să meargă direct la țintă, fară prea mari eforturi, pentru ei totul e aici și acum, adoră să vadă femeia în toată splendoarea ei, goală sau îmbrăcată cu o lenjerie sexy, pentru ei totul e o atingere, totul e in plan fizic, material. El e stăpânul, el merită, el are dreptul la ea, a ales-o, o are, a câștigat-o. 

    Bărbații iubesc cu corpul fizic, cel puțin la inceput, iar în momentul în care această manifestare la nivel fizic este concludentă și conferă satisfacție, abia apoi, intră în functiune acea parte a creierului care îl determină să actioneze și să investească emoții și sentimente.

    Da, noi femeile iubim și respectăm bărbații puternici, dar uneori, faptul că doar ne savurați din priviri, ne face să ne simțim puțin ciudat. Și nu vreți asta, nu? 

    Se întâmplă deseori, și ar trebui să luăm aminte, că barbatilor le vine foarte greu să-și exprime sentimentele in cuvinte, capacitatea  lor de a face asta este limitată. Motiv pentru care deseori, femeile trebuie și se văd nevoite să-și dea seama din gesturile barbatilor că sunt sau nu iubite, fară a aștepta declarații. Se spune că barbații sunt cei raționali și exacți, iar femeile, cele emoționale și intuitive. 

    Nu mereu se întâmplă asta, pot fi și femei, fără capacitatea spirituală și emoțională să înțeleagă, și atunci sunt constrânse să aștepte verbalizarea iubirii din partea bărbatului, iar când nu se întâmplă, apar dezamăgirile. 

    Însă, așa cum există femei neechipate cu această trăsătură, de a nu citi printre rânduri, există bărbați care se pot exprima foarte clar, își declară sentimentele, fără echivoc. Sunt însă excepții care întăresc regula.

    De regulă, bărbații nu vorbesc despre sentimentele lor, au impresia că ar fi etichetați drept fragili, slabi, că nu ar mai putea să își păstreze aparențele de dur, de vânător, că cineva ar putea profita de ceea ce simt. Dar nu este neapărat cea mai bună soluție.

    Nu trebuie să îți pui sentimentele pe tapet, sau să le strigi în gura mare pe stradă, dar dacă consideri, dragă bărbat puternic, că este cazul și merită, fă-o. Ai putea avea numai de câștigat!

Cu drag,

Alina

    

Tipuri de femei: Lady of the house or business woman? Semne zodiacale.

    Răspunsul la întrebarea asta, este o chestie care ține de persoana pe care o întrebi, dacă e femeie sau bărbat, dacă are țeluri profesionale sau domestice, dacă are ajutor din partea familiei, dacă este din fire mai caldă sau mai rece, depinde de ce anume a văzut în familia de origine, de lipsuri și frustrări, sau dimpotrivă...

    La fel, depinde de ce sau de cât a învățat, depinde ce emisferă a creierului este dominantă, cum vede ea relația cu partenerul, cum vrea să își crească potențialii copii, ce zodie este, cum vede independența sau codependența, ce și cât are, cum consideră să își îndeplinească nevoile și dorințele...și câte și mai câte.

    Lady of the house....Dacă întrebați un bărbat, această situație - atât timp cât nu se simte nevoia de venituri extra generate de salariul soției -  este situația ideală. Ce poate fi mai frumos decât să te întorci acasă, unde găsești întotdeauna masa gata așezată, mâncarea caldă, curățenie impecabilă, o soție veșnic cu zâmbetul pe buze, gata să iți stea la dispoziție? Visul oricărui bărbat tradiționalist, care se simte îndreptățit să primească toate astea, pentru că, el muncește pentru bani, ea stă acasă pentru el, el este cel obosit, ea cea odihnită, el este cel care ”suportă” răutățile societății, ea este protejată în universul ei călduț de acasă, fără griji, fără stres, fără nimic care să-i lipsească....Ea ar trebui să îi fie pe veci recunoscătoare, pentru că ea nu trebuie sa facă nimic, ea are doar o grijă: el și eventual copiii lor. Ce să fie greu în asta ar zice unii,? 

    Sincer acum, am cunoscut și am vorbit despre subiectul acesta cu femei care nu ar avea absolut nimic de obiectat, ba chiar ar considera ceva absolut normal. ”Treaba lui e să facă și aducă bani acasă, treaba mea e să am grija de el și de confortul căminului.Am soț, am casă, am copii, când să mai merg și la muncă? Nu muncesc destul?”Am tras de aici concluzia că  genul acesta de femei s-ar considera absolut fericite și împlinite, pentru ele, aceasta este realitatea pe care o recunosc, pe care și-au dorit-o, pe care au creat-o, aceasta este normalitatea, din punctul lor de vedere. Aspirațiile lor sunt să aibă cea mai frumoasă casă, cea mai frumoasă familie, să facă cea mai bună mâncare, să aibă cei mai educați copii, și să își iubească soțul.

    De obicei, aceste femei sunt și mămici iubitoare, soții devotate, care nu ar concepe să nu existe în vreo zi mâncare gătită proaspăt, să nu fie praful șters, sau să aibă cumva vreo pată pe blatul din bucătărie sau vreun vas nepus la locul lui în chiuvetă. Casa este regatul ei,ea este Regina mamă,  aici, în vatra căminului ea de simte stăpână, se simte puternică și împlinită. Nici nu concepe viața altfel. De obicei, aceste femei sunt preponderent din zodiile Rac, Balanță, Pești și  Taur. (Dragi domni, dacă asta vă doriți, luați aminte la ce spun astrele). 

   Femeile de carieră, în schimb, sunt acele femei care par a se simți prizoniere între pereții propriei reședințe,  par a se sufoca dacă toată ziua ar trebui să și-o dedice casei, copiilor sau soțului. Sunt acele femei cărora nu le pasă că într-o zi mănâncă pizza sau fast-food, sunt acele femei în bucătăria căreia, cu siguranță găsești și pete, și vase murdare, pentru că ea a considerat că are altceva mai interesant de facut, de spus, de citit. ”O sa le spăl mai tarziu, o să curăț imediat ce văd mail-ul ăsta, imediat ce răspund la apelul asta, etc.”

   De obicei, acest gen de femeie este foarte stăpână pe ea, foarte calculată, uneori chiar rece, de obicei nu are nevoie de un bărbat să o protejeze, din punct de vedere profesional este angajata ideală care își petrece week-end-uri și sărbători la birou, pentru a termina un proiect ajuns la deadline. De multe ori, această femeie poate fi antreprenoare de succes, angajatoare de bărbați, lucru care îi conferă o satisfacție maximă, iar soțul, dacă îl are, este doar un accesoriu. Cu cât este mai de succes și el, cu atât mai bine se simte, clar atrage bărbați puternici, orientați tot spre carieră sau dispuși să fie în umbra ei. Sunt soții care tind spre high-class, iubesc și atrag luxul, apreciază bărbații care pot oferi acestea, pot fi foarte loiale dacă consideră de cuviință. Copiii lor sunt foarte bine educați, orientați spre succes, si independenți, învățați să se desprindă rapid de casă. (Zodiile în care de obicei găsești femeia de carieră, dragii mei, sunt Capricorn, Vărsător, Fecioară, Scorpion).

 Mai există și o altă categorie cu femei pe care eu m-am gândit să le numesc femeile cameleon. Ați ghicit, ele sunt un mix între primele două categorii, au abilități multiple, au multe planuri, sunt tot timpul agitate, ocupate, se împart între casă și carieră, jonglează cu proiecte pentru job, puzzle-uri pentru copii, îngrijirea căminului, a soțului, încearcă sa le facă pe toate. Surprizător este că reușește, cu un enorm consum de energie, să le și facă pe toate, și nu are odihnă până nu termină tot ce și-a propus.  Casa ei nu va fi niciodată impecabilă, dar va arăta decent și primitor, mâncarea ei este făcută pe loc, gustoasă dar nu elaborată, partenerul va fi mereu bine îngrijit, dar nu răsfățat, copiii vor fi activi, zgomotoși, veseli, comunicativi. Aceste femei sunt foarte independente, își declară independența, rivalizează pe toate planurile cu partenerul de viață care neapărat trebuie să țină pasul cu ea, și să o lase să se desfășoare în voie, pentru a se simți egala lui, niciodată inferioară. Pot desfășura activități, sau pot avea joburi tipic masculine, sunt foarte pasionale și extrovertite, și niciodată nu ascund ceea ce simt. Pot fi soții foarte bune și afectuoase, dar și impulsive, nu se feresc de conflicte, pe care le rezolvă bărbătește, fără manevre tipic feminine. (Aceste femei sunt preponderent în zodiile Berbec, Săgetător, Gemeni, Leu)

Deci, domnii mei...ce să fie? :)

Despre traume din trecut și frici din prezent care împiedică manifestarea Iubirii

 

Azi am apucat să vorbesc puțin cu ...o persoană, să-i spunem ”Muza” mea, pentru acest articol, și am avut plăcerea deosebită să aflu că îmi citise ”romanul”, (așa s-a exprimat!) și că la un moment dat, s-a regăsit foarte tare în ceva ce eu am scris. Citind, probabil, a avut o străfulgerare, și mi-a recunoscut că ar putea fi asimilat cu personajul rănit și închis care preferă sa spună ”Nu te îndrăgosti de mine!” decât să riște iar o dezamăgire, o cheltuială fără rost a sentimentelor, a timpului, a iubirii, a resurselor de tot felul, de la cele morale, la cele fizice și materiale, financiare și emoționale. 

    Cumva, am știut, am simțit asta la respectiva persoană, și instant, am lăsat să intre în acțiune ”psihologul” din mine, așa cum tot respectiva ”Muză” m-a numit, mai în glumă, mai în serios. 

    Nu știu de ce, într-un fel sau altul m-am simțit cumva responsabilă pentru faptul că, găsind o fisură în carapacea acestui OM, o cale infimă de acces spre sufletul său, nu mai puteam sa fac cale întoarsă și să pretind că nu am auzit ceea ce de fapt a vrut sa spună dincolo de ” m-am regasit și m-am recunoscut în acel personaj”. 

    Am sperat în sinea mea ca această recunoaștere să fie primul pas spre a accepta și a înfrunta acea traumă, despre care încă nu știu nimic, știu doar că este acolo. Am simțit totodată, că efectiv, această persoană, nu mai poate nici măcar să PRIMEASCĂ iubirea, nicidecum să o și OFERE. Efectiv nu vrea, își impune cu încăpățânare diabolică să nu simtă nimic la nivel emoțional. Printre picături, am aflat că preferă relații de natură doar fizică, își impune din start această regulă, cu potențialii parteneri, pentru că, este mai SIMPLU. 

    Ce ușor de zis...dar ce faci când încerci să faci fix același lucru cu o persoană nouă, și BANG! nu se leagă fizic ceea ce sperai, dar se leagă altceva, se leagă o conversație, se leagă o confesiune, se leagă o conexiune mentală, se leagă o complicitate....ce faci?1? 

    Iți zic eu ce faci...

• dacă ai prea puțin curaj, bați în retragere, pentru că, nu-i așa, tu esti cel care decide, tu nu te implici, tu nu ai sentimente, tu esti de piatră.. tu nu pierzi timpul cu dulcegării, cu emoții și ale chestioare similare... ”Nu vrei fizic, fără sentimente? PA!! nu am altceva de oferit...”
• dar dacă ai avea curaj, ai vedea că încă ai multe de oferit, doar dacă te-ai lăsa, doar dacă din nou ai putea avea încredere, doar dacă din nou ai putea închide ochii și ai putea strânge din dinți și te-ai arunca iar în această vâltoare care este dragostea.

   Nu zice nimeni să oferi din nou totul, pentru că nu esti ca Nebunul din Tarot care o ia de la capăt nesăbuit, cu aceeași speranță infantilă că de de data asta va fi bine. Nu am facut-o nici eu, când am crezut că nu-mi mai trebuie dragoste în veci, după ce cineva a facut bucați sufletul meu. Este îngrozitor de greu să te ridici, să îți înghiți mândria, să lași totul în urmă, și să te apuci să reclădești ceea ce ai fost, și să modifici ceea ce vrei să nu mai fie...

     Nu sunt psiholog, dar știu că pot asculta, și că de multe ori am reușit să aduc ușurare celor care au avut încrederea să mă facă părtașă  la trările, dorurile, nelamuririle și curiozitățile lor. 

    Cumva, m-aș simți trădată, dacă n-aș fi eu cea care să-i asculte povestea...m-aș simți rău să mă lase pe afara poveștii....ce ciudat! Ciudat cum, această caracteristică a mea iese la iveală atunci când mă aștept mai puțin, și mai ales la persoane la care nu m-aș fi așteptat niciodata. Are viața asta așa un talent să ne surprindă...!

    Recunosc că aș fi onorată dacă ar avea încredere să îmi spună povestea, pentru că ar fi pentru mine o modalitate de a o ajuta pe această persoană sa vadă viața cu alți ochi, pentru că simt că merită, pentru că simt că, sub o formă sau alta, pot ajuta un suflet să renasca, pot ajuta un Om să iubească din nou, iar asta nu este deloc puțin lucru...

    Doamnelor, domnilor, e simplu să ne retragem ca o țestoasă în carapace, atunci când viața ne lovește, știu cum e să nu mai vrei deloc să pui suflet, în nimeni și nimic, refuzi să mai riști, refuzi să ieși iar în ring. Dar, dragii mei, viața e o luptă constantă, dacă ne îngenunchează azi, este doar să te învețe cum să te ridici mâine. 

    Iubirea e și ea o luptă constantă între orgolii și promisiuni, între așteptări și dezamăgiri, între emoțional și material, dar și ea îți oferă lecția iertării de sine, lecția uitării de sine, lecția acceptării unui alt suflet lângă sufletul tău, lecția disipării a doua inimi și a două trupuri, până devin un TOT.

Cu drag,

Alina

Despre triunghiuri in relații. Poate fi Dragostea, Dragoste in 3?

    Dragostea se face-n minim 2? Parcă așa suna un cântecel de-o vară, acu' ceva vreme...

    Poate ar trebui să scoatem puțin capul din nisip, și să privim in jur. Aceste figuri geometrice -vorbim de triunghi - sunt mai prezente și mai reale decât am vrea sa recunoaștem.  Există varianta clasică, trio Ea-El-Ea, și varianta mai spicy El-Ea-El. 

    Dacă vorbim de relația "rivalitate" tip triunghi, asta presupune 2 personaje, aflate in capetele opuse ale ringului, care, amândouă, luptă pentru sentimentele celui de-al 3-lea personaj...Nimic deosebit, aici...toată lumea implicată știe cu ce se confruntă, nu e nimic ascuns, se joacă cu cărțile pe față

    Cealaltă varianta este atât de mult blamatul trio, când cel puțin 2 personaje din 3 sunt intr-o relație asumată, stabilă, sau căsătorite. Aici jocul devine dirty, regulile sunt călcate în picioare, nimic pare să nu mai conteze, interesele comune sunt lăsate de o parte, în favoarea îndeplinirii intereselor personale, apărute odată cu intrarea in peisaj a celei de-a treia persoane. 

    Că vreți sau nu să recunoașteți, sub o formă sau alta, toți am trecut prin ceva similar. 

    Am să încep cu analiza clasicului de-acum, menage-a-trois, un El, o soție, și o altă femeie. Și voi începe cu asta, pentru că din întâmplare, (o întâmplare care în cele din urmă s-a dovedit a fi fericită), la un moment dat în viața asta, am făcut parte și eu, dintr-un triunghi, în rolul evident al soției...

Să mă explic....

    Pe vremea când eu eram muuuuult mai tânără și evident naivă, pe vremea când mai credeam în prințul unic pe cal alb, și în dragostea "for the whole life", pe la vreo 20 si un pic de anișori, am devenit soție. Frumos, nu? Iubirea începuse din liceu, a trecut prin rele și bune, depășisem viața de studenți tot împreuna...ce să mai, părea că zâna cea bună ne proteja. Am ajuns soț și soție, credeam că nu mai e nimeni ca noi, și nu mi-aș fi imaginat vreodată că la un moment dat se va putea termina așa trist...pentru mine, cel puțin. 

    La un moment dat, ziceam, pe măsură ce lunile și anii treceau, se punea praful rutinei peste mine, peste noi și n-am știut să iau măsuri la timp pentru a-l scutura. Clasic, nu? Nu aveam putere să recunosc, deși creierul meu amorțit urla la mine să acționez... Long story short...a venit clipa când dovada clară a existenței celei de-a 3 persoane se contura pe ecranului computerului, într-o fereastră de messenger. N-am să uit cât voi trăi mesajul ei către el, și nici melodia dedicată de el, ei. 

    Așa s-a rupt filmul meu frumos, de atunci. Nu am acceptat să iert, sau sa uit. Senzația de pierdere este extrem de greu de descris în cuvinte, dar cine a trecut prin asta, înțelege.

    Vorbind din punctul de vedere al soției înșelate, este cred, poziția din triunghi care suferă cel mai tare. 

    Cea de-a doua Ea, este in culmea fericirii că are obiectul afecțiunii ei doar pentru ea, iar El, se vede cu prada la picioare și se simte on top of the world. 

Totuși, de aici, lucrurile pot lua mai multe direcții: 

➡️El rămâne cu a doua Ea

➡️El nu o mai vrea pe Ea, și vrea soția înapoi, si aici, în funcție de cât de puternică este aceasta, se întâmplă sau nu.

➡️El nu mai vrea pe niciuna din cele 2

Nu am să analizez motivele care duc la apariția persoanei a 3-a, ele pot fi multe și mărunte.

    Aș dori însă să mă concentrez pe senzații, pe sentimente, pe ceea ce iți poate oferi o relație ascunsă (evident, vorbim de acea relație paralelă, care îți oferă ceea ce îți lipseste acasă și nu de o one night-stand). Este clar că la un moment dat -- indiferent că ești femeie sau bărbat--- ochelarii roz de zână cad, și începi să vezi realitatea, așa cum este. 

    Dacă această realitate, văzută cu ochii minții, in mod clar și fără ceața dată pe primii fluturi în stomac, este pe placul tău, înseamnă că totul este minunat. Ai făcut alegerea corectă. 

    Dacă nu, începi să vezi numai defecte, începi să crezi că soțul / soția nu este ceea ce tu ai nevoie, de fapt, și cauți variante. Atenție, in această fază nu cauți aventura, cauți de fapt retrăirea senzației de îndrăgostire, cauți fericirea. Și evident începi să îți manifești dorința unui nou început. Și ce sa vezi: legea atracției universului functionează de minune  și atunci apare acel cineva. 

    Această persoană poate fi cineva cu totul nou, sau cineva cunoscut, cu statut de coleg, amic, prieten vechi, vecin, etc. Poate fi de fapt oricine. 

    Dacă relația sau căsătoria nu este construită temeinic, este puternic zdruncinată, și de cele mai multe ori se destramă. Este cazul căsătoriilor făcute intre persoane tinere, care au avut relații stabile îndelungate, de multe ori unice, incă din adolescență. 

    În acest caz, niciunul dintre cei doi soți nu este dispus să lupte, unul nu vrea - în speță cel care a înșelat - celalat nu poate, fiind paralizat de durerea pierderii suferite, se simte trădat, mințit și toată lumea lui se năruie.

    Asta ar fi varianta de triunghi amoros clasic. 

Let's spice it up, big time...

    Esti la a doua relație / căsătorie, care teoretic este încheiată la o vârstă mai coaptă, este acea căsătorie asumată, matură, rodnică, hrănită de o iubire trainică, stabilă emoțional și financiar, aducătoare de bunuri, afaceri, proprietăti...untill one day. De ce? Ce se întâmplă?

    De data aceasta, în majoritatea cazurilor este posibil să apară, atât la bărbați, cât și la femei, așa numita "middle age crisis" sau criza de la 40 de ani. Despre asta s-au scris mii de pagini, nu e cazul să plictisesc și eu cu asta. 

    Ok...de data aceasta, o conjunctură de triunghi amoros este extrem de bine ascunsă, cel puțin în teorie, pentru că acum nu se mai caută senzația de îndragostire, ci se caută Noul, se caută modalități de (re)validare a masculinității / feminității, acum nu iți mai dorești fluturași în stomac, acum vrei pasiune, iubire in cea mai pură și pătimașă formă a sa. Simți că poți manifesta iubirea plenamente, vrei să o faci, pentru a-ți demonstra că you still got it....

    Culmea, sunt multe cazuri când iubirea si dragostea pentru partenerul oficial rămâne - !!! ATENȚIE !!! - neschimbată, pentru că nu vrei să părăsești confortul căsniciei, dar nici nu poti renunța la cel/cea de-a treia persoană. De obicei, în cazul bărbaților, apare o femeie mai tânără, care îi crește acestuia stima de sine, și îl reconfirmă ca bărbat. Acest bărbat va ascunde relația nouă pentru a nu-și periclita căsnicia, rar se întâmplă, la această etapă din viață ca un bărbat să renunțe la soție pentru amantă (life is a bitch, right?), pentru că nu-și dorește asta, vrea doar să simtă fiorii vânătorii, este instinctual. 

    In funcție de cât de stabil financiar este, va căuta să o susțină pe cât posibil, pe această nouă femeie, atâta timp cât va considera oportun.

    In cazul femeilor, poate să  apară un bărbat care este capabil să o cucerească, cu emoții, sentimente, gesturi romantice, pasiune fizică, pentru că la acest nivel, teoretic ea nu (mai)are nevoie de sprijin financiar sau material, she can provide for herself. Singura nevoie a ei, este să se simtă iubită, adulată, idolatrizată, emoțional, dar evident și fizic. Este momentul când femeia se cunoaște foarte bine, știe ce are nevoie, cere concis de la noul personaj, manifestă atracția fizică fără rețineri. Si această relație este ascunsă, pentru că nici ea nu va renunța la partenerul oficial, va incerca să rămână în paralel, cu ambele relații, pentru că doar suma celor două o face să se simtă împlinită. 

Aici aș mai avea o mențiune de făcut, există posibilitatea:

➡️ ca ea să se îndrăgostească de al doilea, și atunci poate renunța la soț, dacă are certitudinea si convingerea că există implicare (mai rară situație, dar posibilă), daca primește feed-back pozitiv, și dacă nu i se modifică în rău nivelul de trai, altfel spus nu va fi dispusă să îl întrețină pe el.

➡️ cel de-al doilea bărbat își asumă răspunderea și îi cere ei să își părăsească soțul (foarte rar) lucru care ei poate sau nu să îi convină.

Pe scurt, acestea ar fi concluziile, la primă mână, privind motivele pentru care, apar relații extra. 

Acum, fiecare dintre noi, prin propriul filtru al minții putem judeca, putem acuza, putem chiar să ne regasim printre cele scrise într-o măsură mai mică sau mai mare. 

Eu n-am să judec, consider că am ajuns la o maturitate în gândire, care mă ajută să înțeleg mult mai bine de ce facem ceea ce facem, motivațiile din spatele actiunilor noastre, alegerile care le facem.

Si mai e o chestie. Uneori ne place să ne pedepsim singuri, privându-ne de împlinire sufletească, doar de dragul unei false moralități sau dogme adânc înrădacinate în mintea noastră, când de fapt, tot ce trebuie să facem este să trăim, să iubim fără să distrugem, frumos, în mod responsabil și fără griji, frici și vini inutile.

Dacă atunci când iubești pe cineva, nu faci rău nimănui, lasă-te să iubesti!!! Este legea Firii!

Cu drag,

Alina R.