Nedefinit: Iubește-mă în noaptea de noiembrie

Mai pune pe foc, un lemn uscat de fag, și îmbrățișează-mă, iubitule, atât de strâns încât să îmi lipești la loc toate părțile din suflet sfărâmate în lipsa ta.

Ascultă cum focul mistuie vreascul și privește cum sar scântei strălucitoare ce se avântă sus, pe coș, urmându-și destinul atât de efemer...

Adulmecă-mi părul și mai toarnă puțin vin aromat în paharul ce poartă urma buzelor mele.

Nu, nu îți desprinde degetele fierbinți de mâinile mele reci, continuă să mă încălzești și să torni fericire în sufletul meu, cu fiecare sărutare și cu fiecare respirație ce o simt pe obraz, pe față, pe gât.

Mai pune un lemn pe foc, dar fără să mă lași din brațe, poți?

...mi-a fost atât de tare dor de tine, că nu mai pot îndura să nu fiu atinsă și să nu te simt că ești al meu.

Cum am crezut că voi putea și fără tine?

Cum ai crezut că vei putea și fără mine?

Ascultă...! E vântul de noiembrie ce suflă greu pe la ferestre, sunt frunzele uscate ale toamnei ce se adună la ușă, înfrigurate și ele, în prag de iarnă.

Mi-e rece, parcă, dar e așa de bine lângă tine, și mi-e așa cald la tine în brațe. În brațele tale în care mă pierd, și în care îmi fac culcuș, în brațele tale ce mă cuprind și mă strâng, posesive.

Îmi las capul pe umărul tău și te respir adânc...aroma asta a ta, atât de inconfundabilă mă seduce iar și iar, ca o magie a unui Eros atât de vrăjit de Psyche a lui...

Și te respir, și te țin strâns, cu degete de gheață, topite încetul cu încetul de buzele tale de foc nestins și viu

Și mă atragi, sălbatic și puternic, și încerc să îți rezist, zadarnic și lipsit de sens, pentru că nimic nu ar putea să reziste unei iubiri și unui dor teribil și trăit prea mult, de amândoi.

Mai pune un lemn pe foc, iubitule, să ne ajungă până când vântul va înceta să bată, și până când frunzele nu vor mai șopti basme cu prinți și cu zâne.

Întețește focul, iubitule, în șemineu și în sufletele noastre.

Dă-ne iubire, dragul meu, dă-ne căldură, nu mai vreau să știu de dor...