Reciprocitatea sentimentelor în relația de iubire

Reciprocitatea este legea dragostei. Nu o spun doar eu, ci și alții (Henri Lacordaire, jurnalist, politician, și predicator).

Ok, până aici destul de clar. Dar ce înțelegem prin această reciprocitate? 

Dacă vom considera iubirea ca orice alt proces psihic si psiho-fiziologic, va trebui să luăm în considerare și faptul că orice proces - de orice natură ar fi el - are la bază niște legi proprii. Una din ele este această reciprocitate.

Am tot vorbit și am tot scris pe acest blog despre iubire în (aproape) toate formele ei. Uneori mai discret, alteori mai agresiv, iar în ultimul timp - pe măsură ce cunoștințele mele se acumulează și se sedimentează - parcă sesizez un ton mai profesionist, aproape clinic, ton pe care mă voi strădui să îl reduc cât de mult voi putea, și să continui să mă exprim cât mai sincer și mai personal cu putință.

Așadar, reciprocitatea! De ce este aceasta legea dragostei? Nu e unica, dar este una destul de importantă. 

Păi, simplu: pentru că atunci când îți dai seama că iubești, vrei să ȘTII  că ești și tu iubit. La fel de mult...ba nu, mai mult. 

Atunci când ești conștient de propria valoare și de intensitatea sentimentelor tale, vrei să primești pe măsura a ceea ce dai.

Am ținut minte un citat din Dalai Lama, care spunea cam așa: "cea mai bună relaţie este cea în care iubirea reciprocă depăşeşte nevoia fiecăruia de a fi iubit." 

Cu alte cuvinte, eu aș trage o concluzie, care pentru mine este exact felul în care mie îmi place să iubesc și să fiu iubită: te iubesc mai mult decât crezi că poți fi iubit, dar iubește-mă mai mult decât cred eu că mă iubești.

Pentru că altfel, what's the point, right?

Dilema apare atunci când această lege este încălcată în mod flagrant, evident și fără echivoc.  

Vedem asta în jurul nostru, în relații fără sens, bazate pe interes de ordin financiar, sau strict sexual, atunci când lipsa reciprocității este unanim acceptată și recunoscută încă de la început, de ambele părți. Este și asta o formă de reciprocitate, dar nu în sensul de lege a iubirii, ci în sensul de  prestare de servicii contra plată (sub orice formă sau accepțiune).

Mai există, din păcate, o altă fațetă a reciprocității, sau - de facto -  a unei pseudoreciprocități, în sensul că una dintre părți este indusă în eroare, și făcută să creadă, prin diverse mijloace, că iubirea este reciprocă. 

Din nou, toți am trecut prin asta, sau toți avem cunoștințe care au experimentat această lipsă a reciprocității.

Unii aleg să inchidă ochii, acceptând să primească "mărunțiș", sau "firimituri" de iubire, crezând că în timp, lucrurile se pot schimba.

Alții își rup violent din suflet acea iubire care i-a devastat, acceptă înfrângerea și merg mai departe, fără a-și pierde speranța că vor întâlni la un moment dat acea reciprocitate în iubire.

Câteodată însă nu vrei să recunoști, deși știi, și rămâi pe nisipuri mișcătoare, calculând atent fiecare mișcare, pentru că nu vrei să te scufunzi, dar nici nu ești capabil și mai ales îti e teamă să comunici cu celălalt. 

De multe ori suntem victimele propriilor frici, și de aceea nu discernem între mesajele reale pe care celălalt ni le transmite, și propria noastră dorință sau imaginație.

Întreabă, o dată și încă o dată, asigură-te că înțelegi corect ceea ce primești de la celălalt, fii convins că ceea ce simți este real, și apoi vei putea vedea dacă ai reciprocitate, dacă o vei putea avea la un moment dat, sau niciodată.

Și abia atunci poți decide dacă mergi mai departe, dacă continui să iubești, sau dacă dimpotrivă e cazul să te aduni, să te recompui, și să alegi - în deplin consens cu tine însuți - altă cale.

Iubirea există, pentru că noi existăm, încă. Și sub nicio formă nu trebuie să renunțăm să o mai căutăm.

_________

Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult!

®️ Alina Roman.

Scânteie și izvor.

 Nu dorul te usucă, nu el te seacă, el doar e consecința unui grad mare de indiferență și neasumare. Nu a ta, nicidecum, ci neasumarea celuilalt.

O iubire ce te-a trăit ea pe tine, și nu tu pe ea.

De dor nestăpânit trăiești între două lumi.

Nici într-una, nici într-alta pe deplin. Ești prizonier al propriei neputințe de a te desprinde de o iubire ce ți-a provocat doar haos, care ți-a sorbit energia, lăsând în urmă doar o scânteie din focul ce cândva era similar unui vulcan.

Indiferența te ucide în spirit, dacă nu ești atent și o lași să pătrundă parșiv, cu chip de îndragostit.

Te pustiiește, chiar dacă ai fi stăpânul fântânii cu apă vie și apă moartă. 

Izvor nesecat de ai fi, indiferența îți pune capăt speranțelor.

Faptul că orice ai face, și oricât suflet ai pune pe tavă, tot nu pare a fi de ajuns.

Faptul că ești pus în situația de a cere iubire în schimbul iubirii, spune multe despre puterea ta.

De ce spun putere? Pentru că este. Pentru că nu există alt cuvânt pentru asta.

Forța și capacitatea de a înțelege că iubirea merită să i se răspundă cu iubire, dezvăluie că acel izvor al puterii din suflet, încă mai poate să formeze fântâni. Cu apă vie, izvor de viață.

Acea scânteie, rămășiță a vulcanului care a fost odată, trăiește, e nemuritoare. E divină, și niciun grad de indiferență, de neiubire, nu o poate stinge. Pentru simplul motiv că neiubirea trăită odată, e o lecție ce te face mai înțelept.

Si vei continua să iubești, pentru că sufletul se hrănește cu iubire, în primul rând iubirea de sine și apoi iubindu-i pe alții. 

Și când vei înțelege asta, vei vedea că niciun pârjol, nicio secetă nu va fi prea mare pentru izvorul din tine.

__________

Si nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult.

®️A.R.

Importanța cuvântului

 Aș vrea să pot să neg asta. 

 Aș dori să am suficiente argumente a căror pertinență să dărâme acest concept.

 Dar uneori, iubirea vine doar dintr-o parte, indiferent de ce și cum ai face.

 Uneori te amăgești crezând că iubești, sau că vei putea iubi acea persoană, cu timpul. 

 Și dintr-o simplă afecțiune, din curiozitate, din orice alt motiv - mai puțin iubirea adevărată - spui "te iubesc", fără a gândi în avans ce urmări și ce așteptări naște în sufletul celuilalt. 

 Te gândești că faci un bine, că îi oferi acelei persoane exact ceea ce își dorește, că un "te iubesc" nu are cum să facă rău. 

Stop! Oprește-te! 

Faci rău! Fără să vrei, poate. Cum? Prin crearea de iluzii, prin stimularea unei iubiri pe care nu știi sigur că ți-o dorești, prin crearea unui potențial viitor pe care nu îl ai clar. Prin interferarea cu o inimă ce mult prea mult s-a deschis pentru tine, prin simplul fapt că te simți bine știind că ești iubit. Si de ce nu ai fi? Doar toți merităm să fim iubiți, nu-i așa?

Poate că nu ai mințit când ai spus "te iubesc". Poate chiar ai crezut că este momentul potrivit, chiar dacă ai forțat puțin cuvintele. 

Dar nu ai gândit deloc ce vise, dorințe și idealuri, ce furtuni emoționale și ce oceane de sentimente ai reușit să creezi în sufletul celuilalt! Ai crezut că era doar ceva ce suna bine, la acel moment, ceva ce părea potrivit. 

Nu te-ai gândit, că pentru acel cineva, acest "te iubesc" a însemnat momentul în care a început să manifeste un alt univers pentru voi. 

Și nu așa, oricum, ci cu toată forța unei persoane care iubește cu adevărat și care se simte susținut de sentimentele tale reciproce. 

A început așadar construcția acelei dimensiuni în care să fiți bine, în care iubirea adevărată să fie temelia pe care să clădească palate, să adune comori să-ți facă un regat și să ți le pună pe toate la picioare. 

Și toate astea, pentru că tu ai spus "te iubesc" fără să simți cu adevărat. 

Și să știi că tu ai generat toate acestea, cum te face să te simți? Nu te-ai gândit la forța aceasta de creație, nu-i așa?

Nu ai crezut vreodată că tu poți fi "artizanul" acestei manifestări. Oare de ce? Poate că, pentru simplul fapt că nu ai cunoscut iubirea sub toate formele ei? 

Sau poate că nu ai știut ce forță pot avea cuvintele - ca și semințele- pe fondul unui "teren fertil"? 

Nu te-ai gândit că acel univers, acele palate, făcute pentru tine, nu vor putea fi umplute decât de tine? Precum un copil, ai cerut luna de pe cer. Și când ți-a fost dată, nu ți s-a mai părut interesantă... 

Nu te-ai gândit...nu atât de profund, oricum!

____________

Folosim cuvinte, măști, uneori ne mințim pe noi înșine, alteori dorim să credem că dacă rostim ceva, dăm greutate unei acțiuni. 

Cuvântul ne-a fost dat să îl folosim pentru a ne ușura viața, pentru a ne exprima trăirile, dorințele, senzațiile, percepțiile. Dar uneori, cuvintele au capacități magice de creație, au forță nebănuită, care odată ce este eliberată, nu mai poate fi oprită.

Cuvintele dau viată, forță, iubire, deplinătate, plenitudine.

Inainte de a le rosti, asigurați-vă că sunteți conștienți de această forță, care schimbă destine. Mai ales în sintagma "te iubesc"!

___________

Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult!

®️A.R.

A iubi uneori înseamnă a aștepta.

 Și iubești, cu dor imposibil de descris, iubești cu sufletul și cu mintea, iubești cu egoism și cu dorința enormă de a ține doar pentru tine acea persoană specială, departe de ochi curioși și brațe lacome, iubești cum nu ți-ai lăsat niciodată inima să iubească.

Iubești pentru că nu mai poți altfel, drumul acesta este one way. 

Sens unic.

Și apoi aștepți. Fără să știi cât sau de ce, fără o logică anume și fără ca cineva să îți fi cerut asta.

 Aștepți ceva-ul acela ce știi și simți că va veni, la un moment dat, pentru că așa crezi, că meriți.

În poveștile cu zâne, ceva-ul acela își găsește repede drumul spre tine.

În realitate, well...not so much. 

Poate că finalul fericit este al celor ce știu să aștepte, al celor care înțeleg că iubirea vine după ce sufletul a trecut prin iad și purgatoriu pentru a atinge într-un final Nirvana. Sau Raiul, sau Paradisul. 

No importa como se llame, sau cum îl (re)cunoaștem fiecare. Es lo mismo. 

Pur și simplu, este acel extaz, propriu fiecărei persoane.

Dar extazul nu se atinge din prima, pentru că dacă ar fi așa de ușor, nu s-ar mai distinge cu nimic de normalitate.

 Și din păcate, există și reversul medaliei: aștepți prea mult și investești resurse de timp și sentimente, prea scumpe și prea mari pentru a putea fi înlocuite. 

 Uneori sunt doar săptămâni sau luni, alteori sunt ani. Ani pierduți și sacrificați pe altarul unei iubiri, care și ea, din păcate a devenit cu sens unic.

Și vina a cui este? 

A ta, că nu ai renunțat să aștepți? 

A inimii că iubește? 

A rațiunii care nu îti permite să renunți și să te declari învins? 

A celuilat, că nu a știut cum și când să vină în întâmpinarea ta?

Când e cazul să te oprești? 

Când e cazul să îți aduni puterea și să recunoști că ceea ce îți dorești, poate nu e pentru tine?

Când e cazul să mergi mai departe? În aceeași luptă sau în alta...nu contează. 

Întrebați-vă inima. Uneori, e cazul să ascultăm de ea, de căldura ei...

"I loved you. I still love you."❤💟💝

_________

Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult...

Al

___

®️Aly.R.Nedefinit

Iubim, dar de câte ori în viață?

 Marii romantici ar spune că iubești doar o singură dată cu adevărat, îți cauți sufletul pereche și acea iubire "antescrisă" pentru fiecare dintre noi.

Cei care sunt mai sceptici cu privire la "one true love", ar spune că poți să iubești de două, trei ori pe parcursul vieții. Unii cu adevărat norocoși, spun că poți să iubești de mai multe ori. 

Însă, cei care își deschid fără teamă porțile sufletului, inima și mintea, pot iubi de câte ori le spune instinctul și vocea interioară.

Puțini sunt însă acei care riscă să se lase duși orbește de valurile iubirii, poate doar cei ce nu au cunoscut durerea ce ți-o poate lăsa, pe veci, o dragoste sfârșită brusc și năucitor.

Și cum mulți dintre noi "am gustat" și din partea amară a iubirii,  încercăm de multe ori să ne ferim din calea ei, pentru că amintirea durerii ce poate să apară este prezentă constant în subconștient.

Ciudat dar real, este că toți, dar absolut toți, vrem să iubim, însă mai presus de orice, în mod egoist, ne dorim să fim iubiți. Iubim să fim iubiți mai mult decât suntem dispuși conștient să iubim. 

Frica ne face să fim egoiști, reticenți, să respingem încercările de a se apropia a celor ce vor să ne cunoască, să relaționeze.

Și de aici, pe premiza "nu vreau să sufăr..." ucidem practic orice nouă iubire ce poate să apară, orice șansă la fericire, pentru că da, aceeași frică ne poate face să alegem un pseudoconfort, la adăpost de orice risc, în detrimentul unui nou început ce poate fi cel destinat.

Ne este teamă să deschidem acea poartă spre necunoscut, ne este teamă să pășim dincolo de plictisitoarea și monotona  zonă de confort, atât de restrictivă, de cele mai multe ori. 

Renunțăm, cu voia noastră, la iubire, la viață, la dorință și pasiune, renunțăm la a ne mai simți "vii", pentru că frica ne soptește parșiv în ureche "nu risca, nu te arunca, mai bine renunță, ești ok și fără să iubești, de ce să te complici?"

Unde ne e curajul, unde ne este dorința, unde și cui lăsăm voința și capacitatea de a iubi? 

Dacă toți am fi renunțat la șansa de a iubi din nou, rămânând victime ale propriilor frici, unde am fi ajuns? 

Unde am ajunge, fără iubirea ce o căutăm neîncetat, fie că recunoaștem sau nu, ori de câte ori simțim că avem multă dragoste de oferit? 

De câte ori iubiți în viață?!? De câte ori aveți curajul să o faceți, de atâtea ori de cât vă țin puterile și capacitatea de a vă asuma consecințele. 

Dar...nu singuri, ci în doi, niciodată singuri.

Eu vreau să iubesc, vreau să trăiesc iubirea, nu să o las să treacă pe lângă mine, eu risc, prefer să mă uit în urmă și să zâmbesc la greșelile făcute, decât să regret că nu mi-am ascultat inima.

Vreau să iubesc ori de câte ori viața îmi va da șansa, și vreau să simt că sunt iubită pe deplin, chiar dacă asta mă poate face vulnerabilă.

Vulnerabilă, poate... Victima propriilor frici niciodată, nu am să permit asta.

Deci, de câte ori iubesc? De câte ori pot, de câte ori vreau. 

_____________

Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult.

Iubește-mă în noaptea de noiembrie

 Mai pune pe foc, un lemn uscat de fag, și îmbrățișează-mă, iubitule, atât de strâns încât să îmi lipești la loc toate părțile din suflet sfărâmate în lipsa ta.

Ascultă cum focul mistuie vreascul și privește cum sar scântei strălucitoare ce se avântă sus, pe coș, urmându-și destinul atât de efemer...

Adulmecă-mi părul și mai toarnă puțin vin aromat în paharul ce poartă urma buzelor mele.

Nu, nu îți desprinde degetele fierbinți de mâinile mele reci, continuă să mă încălzești și să torni fericire în sufletul meu, cu fiecare sărutare și cu fiecare respirație ce o simt pe obraz, pe față, pe gât.

Mai pune un lemn pe foc, dar fără să mă lași din brațe, poți?

...mi-a fost atât de tare dor de tine, că nu mai pot îndura să nu fiu atinsă și să nu te simt că ești al meu. 

Cum am crezut că voi putea și fără tine? 

Cum ai crezut că vei putea  și fără mine?

Ascultă...! E vântul de noiembrie ce suflă greu pe la ferestre, sunt frunzele uscate ale toamnei ce se adună la ușă, înfrigurate și ele, în prag de iarnă. 

Mi-e rece, parcă, dar e așa de bine lângă tine, și mi-e așa cald la tine în brațe. În brațele tale în care mă pierd, și în care îmi fac culcuș, în brațele tale ce mă cuprind și mă strâng, posesive.

Îmi las capul pe umărul tău și te respir adânc...aroma asta a ta, atât de inconfundabilă mă seduce iar și iar, ca o magie a unui Eros atât de vrăjit de Psyche a lui...

Și te respir, și te țin strâns, cu degete de gheață, topite încetul cu încetul de buzele tale de foc nestins și viu

Și mă atragi, sălbatic și puternic, și încerc să îți rezist, zadarnic și lipsit de sens, pentru că nimic nu ar putea să reziste unei iubiri și unui dor teribil și trăit prea mult, de amândoi. 

Mai pune un lemn pe foc, iubitule, să ne ajungă până când vântul va înceta să bată, și până când frunzele nu vor mai șopti basme cu prinți și cu zâne. 

Întețește focul, iubitule, în șemineu și în sufletele noastre. 

Dă-ne iubire, dragul meu, dă-ne căldură, nu mai vreau să știu de dor...

Mai pune un lemn pe foc, iubitul meu, și fă-mă să tac, sub buzele tale, fă-mă să tremur...

____________

Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult!

®️Alina Roman

Iubirea cu potențial toxic - adevăr sau provocare?

Cum este posibil să existe o asemenea aserțiune? Cum poți alătura substantivul "iubire" de adjectivul "toxic"?

Da, este puțin cam...ciudat. 

Iubirea poate fi toxică? Cum? Cât? În ce fel? De ce?

1. Violența este indubitabil toxică.

Violența fizică și psihică, și acceptarea ei, supunerea voită sau forțată, fie ea inițială / moderată / unică în manifestare, în orice formă NU este ACCEPTABILĂ!!

În nicio situație, cu atât mai puțin în relațiile de iubire. 

Vreau să mă opresc din a analiza acest subiect - au făcut-o alții mult mai bine -  și mă voi concentra pe celelalte aspecte care pot aduce un potențial toxic într-o relație de iubire.

2. Lipsa de implicare afectivă inegală a partenerilor.

    Gradul de toxicitate este foarte mare, pentru că inevitabil unul dintre ei oferă mai mult și la un moment dat se va opri, pentru că nu va simți că primește iubirea pe care o merită, pentru care s-a dedicat trup și suflet. 

Și doare al naibii de tare. 

Doare să simți că cel pe care-l iubești și pentru care ai fi dispus/ă să dai tot ce ai mai nobil și mai frumos, nu prețuiește la adevărata valoare ceea ce ești tu, esența ta ca om, ca ființă cu sentimente adevărate. 

Și cu durerea asta în suflet, va pleca, pentru că celălalt nu a valorificat din plin imensa resursă de bucurie și satisfacție pe care iubirea împărtășită o aduce în viața ambilor parteneri.

3. Lipsa unei înțelegeri clare, de ambele părți asupra viitorului relației.

Poate că unul pleacă la drum cu ideea "forever in love", iar celălalt cu ideea "another one on the list", iar toxicitatea aici vine din egoismul și lașitatea aceluia ce in mod voit manipulează sentimentele celuilalt, doar pentru a-și satisface o fantezie sexuală, pentru o recunoaștere și validare a masculinității / feminității, a capacității de seducție, a senzației de "i still got it" o hrănire artificială a unui ego mult prea greu de satisfăcut.

4. Cucerirea doar de dragul jocului seducției. 

   Este acel fenoment în care senzația de fluturi în stomac este permanent căutată, aducătoare de satisfacții rapide, fără bătaie de cap, fără implicații. 

  Pentru cei ce se regăsesc aici, acei veșnic dornici de îndrăgosteală, dar niciodată îndrăgostiți cu adevărat, nu contează cât timp dedică cuceririi, ei vor căuta "capitularea" fără doar și poate, vor merge până în pânzele albe fără să țină cont de nimic, și se vor folosi de toate resursele pentru a "supune" acea persoană care le-a suscitat interesul. 

  Acest aspect este foarte toxic și distrugător, pentru că, pentru un "cuceritor" este cu atât mai satisfăcător jocul, cu cât obstacolele sunt mai mari, aparent insurmontabile. Nu se va da în lături nici dacă cu jocul său va distruge relații, sau căsnicii.

5. Plafonarea și monotonia -  inerente într-o relație cu vechime.

    Cu siguranță, există potențial toxic aici, pentru că, orice relație poate fi afectată de obișnuință, de acel sentiment de confort, de acea siguranță că celălalt va fi mereu acolo, indiferent de orice. Pericolul este că acest confort călduț poate să ducă la dezinteres, la comoditate, la lipsa nevoii de a păstra scânteia în suflet, de a-l surprinde pe cel drag cu un gest frumos, cu o privire seducătoare, cu o surpriză care să readucă scânteia la rang de flacără.

Un alt pericol mare aici, este că oricare dintre parteneri poate deveni victima unui cuceritor, și se poate găsi în situația de la numărul 4, și implicit de la numărul 3.

6. Prieteni cu "beneficii".

Nu mai e cazul, cred, să explic cum o situație de genul acesta poate fi potențial toxică. Pentru că este foarte greu să poți să te rezumi numai la asta. 

Chiar dacă ambii parteneri discută de la început că nu se vor implica emoțional, că vor rămâne prieteni orice ar fi, rareori lucrurile sunt așa simple. Fie că vorbim de bărbat sau de femeie, există posibilitatea ca unul din ei să viseze la ceva mai mult, să se implice sentimental mai mult decât și-a propus, și astfel relația de prietenie să fie supusă riscului. 

7. Minciunile "albe", acele little white lies.

  Par inofensive, ba chiar uneori ne gândim că o minciună de genul ăsta este benefică, pentru că încercăm să împăcăm realitatea cu fantezia, și minciuna nevinovată ușurează calea.

Toxicitatea derivă aici din faptul că un partener își atinge scopul mințind, sau chiar încearcă să îl convingă pe celălalt că a fost doar "spre binele lui, că era singura soluție".

____________________

Cu siguranță mai sunt multe aspecte demne de luat în seamă, cu privire la acest subiect, dar, mai presus de orice, ține de noi înșine cum alegem să trăim, cum și pe cine alegem să iubim, cât de mult suntem dispuși să pierdem, pentru cine suntem dispuși să investim sentimente, ce suntem dispuși să lăsăm în urmă, și câtă putere avem să o luăm de la capăt.

______________

Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult!

Alina Roman

__________