Scriu când inima îmi arde de un "nu știu ce" și acest dor nu poate fi ostoit în altă manieră. Scriu când inspirația îmi spune să o fac, scriu când rațiunea și vorbele sunt prea "mici" în comparație cu imaginația și cuvintele scrise.
Scriu când mi-e dor tare tare, imposibil de dor, și poate ar trebui să tac, să văd dacă dorul meu e primit și binevenit. Și uneori tac să văd dacă tăcerea mea primește răspunsul ce mi-l doresc cu sufletul.
Scriu când simt că trebuie să îmi recunosc greșelile și slăbiciunile, când trebuie să îmi asum păcatul de a iubi prea mult, prea tare, prea repede.
Scriu pentru că nu există vorbe care să înlocuiască cuvântul, scriu să îmi amintesc peste ani, scriu să las o urmă mică în nisipul vieții, să știu că nu am trecut prin viața asta degeaba.
Scriu pentru mine.
Cuvintele mă fac mai înțeleaptă, vorbele mă fac mai puternică, scriu pentru că trebuie să o fac, în lumea asta atât de orientată spre smiley faces și emoticoane.
Scriu pentru că mulți în urma mea nu o mai fac, mulți încep să nu mai știe cum, și mai mulți nu mai văd sensul...nici al vorbelor, nici al cuvintelor.
Și poate eu, și alții ca mine, ar trebui să facem cumva să nu se uite de cuvântul frumos așezat și de vorba dulce. Ambele pot atinge inimi și pot schimba vieți.
Iar în momentul ăsta scriu mai ales pentru că mă îndeamnă sufletul să strig tare să se audă că mi-e dor.
Dor, dor, dor...și mă întreabă sufletul: "mai poți să duci dorul ăsta"? "
"Trebuie să pot, suflete, este dorul meu cel mare, și o să îl port lipit de mine o viață...obișnuiește-te".
.......
Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult!
A.R.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu