Iubirea între paradox și utopie

 Dacă o iubire poate avea limite, atunci acestea două ar putea fi. Cel puțin din punctul meu de vedere, din acest moment al vieții.

Nu zic că iubirea ideală este utopie, pentru că mi-aș ucide propria concepție adânc infiltrată în mecanismul gândirii proprii, dar idealul este atât de diferit de la persoană la persoană, încât sub nicio formă nu s-ar putea găsi un numitor comun. Și atunci însuși scopul de a-l căuta, devine, de facto, nul și neavenit.

Așadar, ideea nu este să căutăm iubirea ideală, pentru că ea nu este una singură, sub aceeași formă sau manifestare pentru toți.

Ideea este să căutăm iubirea ideală pentru noi înșine, acea iubire care nu te chinuie, care nu cere eforturi, care nu te transformă ci care te acceptă întru-totul și te înconjoară de senzația de libertate și apartenență în același timp.

Iubirea ideală nu presupune sacrificii și durere, și nu știu când și cine a impus acest punct de vedere, cum că, dacă nu te chinui și nu suferi măcar puțin, nu este iubire.

Nici vorbă de așa ceva, iubirea te învăluie, și face ca totul să fie simplu și clar, iubirea te lasă să îți păstrezi ființa și voința, și să vii în întâmpinarea celuilalt, iubirea te face să completezi un alt om  acel om al tău. 

Iubirea n-ar avea de ce să doară. Decât dacă e dusă spre paradox...

Această situație paradoxală e dată de un singur fapt: iubirea e mai multă, mult mai multă dintr-un singur sens. Și atunci cel care primește toată această iubire, e cel care capătă și acumulează tot mai multă putere asupra celui care oferă. 

Cumva, energiile nu mai vin una în completarea celeilalte, ci una se hrănește din cealaltă, secătuind-o, într-un final.

Se ajunge la sintagma: "cei pe care îi iubești te rănesc cel mai rău". De ce? Pentru că au puterea, chiar dacă în mod conștient ei nu vor neapărat, să facă rău. 

Iubind pe cineva fără a primi la schimb iubire, îi dai acelei persoane putere asupra ta. 

Situația este utopică atunci când se face constant acest schimb de energii, de vibrații, de putere, și fiecare este parte a unui întreg, păstrându-și Sinele. Fiecare este puternic, pe rând, atunci când trebuie și cum trebuie. 

Situația este paradoxală când acel om în care ți-ai vărsat toată energia, toată iubirea, în inima căruia ți-ai făcut Sinele prizonier, te rănește. Te rănește cu acțiunile sau non-acțiunile lui, te rănește cu tăcerea, cu cuvântul, cu faptele și vorbele. Te secătuiește. 

Si te trezești gol, pustiu, dezorientat, funcționând doar pe avarii, pe vapori de energie, și toate astea pentru că singur/ă, i-ai dat capacitatea de a o face...iubind prea mult. Poate că el/ea nici nu bănuiește ce deșert a făcut în sufletul tău, nici măcar nu a intenționat să o facă, doar a primit ceea ce tu ai oferit, necondiționat. Și nu îl/o poți condamna.

De aceea, mereu voi încerca și voi insista, așa cum pot, să vorbesc despre echilibru, despre moderație, despre a găsi cea mai bună variantă de a funcționa într-o relație, dacă și numai dacă instinctul îți spune că merită timpul și efortul tău. Și mai ales dacă vezi că există reciprocitate.

 

Dacă nu, adună-te, așa sec și gol de energie, nu regreta faptul că ai iubit - asta te face special - acceptă faptul că ești înfrânt, bucură-te că încă mai poți să respiri, nu te răzbuna și lasă ca iubirea ta să bucure alt suflet. 

Iar dacă vei fi pus în situația inversă, nu te bucura de puterea ce ți s-a oferit, și nu seca de energie pe acel cineva. Nu deveni călău la rândul tău. Puterea nu este despre iubire, iar iubirea nu este despre putere.

.........

Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult!

A.R.