Despre magia lui "Vreau să te iau in brațe"

 Nu există scenariu de film sau roman de dragoste care sa nu aibă descrise cel puțin câteva scene în care protagoniștii se îmbrățișează

Fie că vorbim de scene de îmbrățisare între membrii familiei, între părinți și copii, între iubit și iubită, îmbrățisarea este prezentă, descrisă, nelipsită. Pentru că ea, este atât de benefică oamenilor, atât de necesară.  

 Îmbrățișările mereu au fost mereu puse la rang înalt în manifestarea iubirii. Și nu degeaba. 

Se pare că este dovedit științific faptul că îmbrățisările pot acționa la nivel fizic, psihic, psiho-somatic, exact ca și medicamentele. 


O îmbrățisare la nevoie, eliberează endorfine, care sunt răspunzătoare de starea de bine, de bună-dispoziție, dar și dopamină care este responsabilă și pentru motivație, este hormonul plăcerii, serotonina  care este eliberată atunci când te simți important sau plin de însemnătate. 

Izolarea și depresia apar atunci când serotonina este absentă. 

Îmbrățișările stimulează eliberarea  acestor substanțe în sânge, care sunt cauzatoare de  plăcere și alungă durerea sau tristețea. În același timp scad șansele unor probleme cardiace, a problemelor de greutate și maresc durata de viață. 

Și atunci, când ni se demonstrează negru pe alb, cu subiect și predicat, când psihologi și psihoterapeuți recomandă atingerea fizică, în speță îmbrățisarea, ca și tratament adjuvant, de ce există atâția oameni depresivi, triști, pierduți într-o lume rece și neprielnică?

Poate pentru că nu mai avem capacitatea de empatie necesară pentru socializare? Ar fi începutul sfârșitului pentru societate, așa cum o știm. Trist sfârșit...

Poate pentru că ne e teamă să nu fim etichetați drept ciudați? 

Corect, în ultimul an, în urma pandemiei, am cam fost fortați să stăm departe, să ținem distanța. Dar nu despre asta este vorba, este doar o particularitate, nu este general valabil. 

Da, ne este teamă. Cu siguranță nu putem merge pe stradă să îmbrățisăm străini, nu este cazul, deși sunt unii care au încercat să facă din asta un experiment social (puțin cam ciudat).

Nu voi vorbi nici despre îmbrățișarile dintre părinți și copii, care și ele fac minuni asupra psihicului, nici despre asta nu este vorba in acest text.

Este vorba despre îmbrățisarea aia după care tânjim cu toții, despre acea atingere care te face să vibrezi, să simți că aparții cuiva, acea îmbrățișare care te înalță în Paradis atunci când o simți.

Sondați-vă în amintiri...închideți ochii...

Cum a fost când ați simțit acea îmbrățișare, prima atingere? Mai știți fiorii aceia, mai știți cum vă bătea inima? 

Toți am simțit-o (sper), toți o cerem involuntar, este primul pas de apropiere tacită între doi oameni, care simt nevoia de mai mult decât o strângere de mână. 

Mai vă amintiți când ați trecut de la atingerea "casual" a mâinilor în semn de salut, la îmbrățisare? 

Deschid o paranteză aici, desigur că nu orice astfel de atingere are conotații erotice, există îmbrățisări colegiale, între amici, între camarazi, sub formă de apreciere, recunoștință, la aniversări, la evenimente.

Dar atunci când simți acel "curent", acea conexiune mentală, când o atingere a mâinilor nu mai e de ajuns  cauți să treci la next level, care este chiar îmbrățișarea. 

Și cauți să prelungești clipa, prelungești subtil contactul palmelor, al degetelor, îl cauți cu privirea pe celălat, să vezi ce spune la nivel non-verbal, la nivel subliminal...

Dacă nu spune nimic, te poți retrage, nu e ceea ce tu vrei să fie, nu s-a întâmplat nimic, back to basics.

Dar dacă îți spun ochii lui/ei, că ceva e acolo? Dacă ai surpriza să găsești ceea ce tu căutai, și nu aveai curajul să ceri? Atunci, dragii mei, apare ea...that sweet, sweet embrace, mult prea minunata îmbrățisare, that first one...

Mai știți? Senzația de căldură care te cuprinde, acea moliciune caldă, dorința de a nu se termina niciodată acea apropiere? 

Da, da, știu că o știti...

E momentul acela când creierul te inundă de toți hormonii și toate substanțele aducătoare de plăcere și bucurie, e momentul acela când te simți de la egal la egal cu Universul, e momentul când știi că ești dorit, validat, când știi că nu doar oferi ci și primești. 

Este acel moment din spațiu și timp când te simți acceptat, iubit, și unic.

Este acel moment de cotitură într-o relație, în care barierele unei simple amiciții au fost rupte. Este acel moment în care te uimești pe tine, dorind să știi ce va urma...Unde duce acest drum? Spre ce duce o primă îmbrățisare? Spre mai multe? Spre un prim sărut? 

Asta doar voi știți...

"Vreau să te iau in brațe" sună atât de frumos...și e atât de magic...

A da și a primi în mod egal, aduc echilibru, bucurie, plăcere în orice plan al vieții, și dacă ne-am educa să menținem acest echilibru, cel puțin jumătate din ceea ce considerăm probleme, le-am rezolva.

Voi când ați îmbrățisat cu dor curat, pe cineva special, ultima dată? 

Și nu uitați, până data viitoare, iubiți-vă mult, mult!

Cu drag

Alina