De vorbă cu Destinul

 Astrele predispun, iar noi dispunem...asta spune o știință dragă mie, și anume astrologia.

Noi dispunem! Sau cel puțin, așa vrem să ne spunem cu convingere nouă înșine, tocmai pentru a nu ne simți marionete fără voință, legați de sforile mânuite cu talent de către Univers...sau Destin...sau Divin.

Dar cu toții venim să ne îndeplinim karma, cu o zestre anume, dată la minutul nașterii noastre de o anume așezare a planetelor, venim cu o anume misiune, venim cu anume voință, cu un anumit har divin, venim fiecare cu o anume dorință de a iubi, de a da și de a primi Iubirea.

Am încercat prin diverse forme și modalități să-mi înțeleg Destinul, să mă aliniez lui, și tocmai atunci când credeam că am reușit, am primit lecții peste lecții, minunate de altfel, prin care nu am priceput decât un singur lucru: dacă nu te afli pe drumul corect, deși tu ai tinde să crezi că ești, Universul îți arată noi și noi căi de a te regăsi cu Sinele tău, îți dă reconfigurare traseu până când revii la drumul tău adevărat.

Da, Destinul nu este scris în totalitate la naștere, este doar o schiță a ceea ce trebuie să facem cu noi, este doar un rezumat al misiunii individuale, dar Destinul se dezvoltă și se completează cu fiecare decizie și cu fiecare alegere, pe care o facem, conștient, subconștient  voit sau forțat, cu mintea sau cu inima.

În fiecare perioadă din viață ai oportunități, ai alegeri, ai decizii, pe care, sub o formă sau alta, trebuie sa le iei, pentru a putea închide capitole, pentru a putea continua pe fila următoare...care este mereu albă, goală, și care așteaptă să fie scrisă.

Azi am avut o revelație...o întâlnire cu Destinul....azi am vrut să vorbesc cu Destinul meu, am vrut să îl forțez să-mi dea răspunsuri la niște "de ce-uri" pe care le tot duc cu mine de o vreme, ca pe niște bagaje voluminoase. 

Dar Destinul mi-a zâmbit ironic și mi-a spus arogant: încă nu a venit vremea să afli "de ce"...doar să știi că trebuie. Gândește. Cercetează. Află. Analizează. Decide. Pune în practică. Manifestă. Tu ești!

Da, EU SUNT! Dar cum aflu "de ce"? Am insistat, am forțat un răspuns....degeaba.

Destinul m-a întrebat: ai iubit destul? 

M-am gândit mult, și am șoptit "nu știu". 

Și mi-a răspuns "dacă ai fi iubit toată iubirea din tine, ai fi răspuns cu siguranță DA".

Și am înțeles, uimită, că încă mai am rezervoarele pline, am înțeles că nu mi-am consumat Iubirea, și încă o am acolo, de dat. Cui consider. Și mai ales mie. Trebuie să mă iubesc pe mine, să te pot iubi pe tine. 

Și vreau să te iubesc pe tine! Și simt că și tu vrei!

Azi am privit Destinul în față, și el sigur pe el, mi-a spus: "îți citesc în privire ca într-o carte, nu te poți ascunde de mine. Îmi spui să plec, dar ochii tăi spun clar, în tăcere, RĂMÂI!" 

Azi am început să vorbesc cu Destinul, tot căutând răspunsuri...încă nu mi le-a dat, dar măcar L-am găsit și e dispus să-mi vorbească.

Azi a fost ultima zi de primăvară, dar pentru mine a fost prima zi de conversație cu Destinul. 

RĂMÂI!

...............

Si nu uitați, până data viitoare iubiți-vă mult, mult...

A.R.